Tectonica sentimentelor echivalează cu o redeschidere a televizorului, după ce l-ai închis tocmai pentru a scăpa de el. Spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti este o telenovelă care poartă la gât o salbă de cuvinte-cheie: iubire, trădare, orgoliu, minciună. Pe scurt: o pălăvrăgeală.
Un SMS jumate: "O femeie emancipată şi crudă nu mai este dorită de concubinul ei. În aparenţă, se resemnează. Ea plănuieşte însă o răzbunare care ar trebui să ne smulgă fiori de groază în actul doi. Nu ne smulge". În doar 197 de caractere mi-aş putea scuti un prieten să dea piept cu intrigile plăsmuite de francezul Eric-Emmanuel Schmitt.
Dramaturgul păcăleşte. El devalizează toate aşteptările spectatorilor şi livrează o piesă prea puţin inteligentă, condimentată cu personaje pestriţe: două prostituate românce (cu sexy-harnaşamentele de rigoare), o damă-politician frumoasă şi rea, o pensionară care nu vrea să-şi înţeleagă vârsta şi un bărbat misterios şi apatic.
În ianuarie 2008, Schmitt a regizat cu mâna lui această piesă, pentru Théâtre Marigny din Paris, şi a avut cronici cam proaste. Şi nu a fost criticat pentru lipsa lui de experienţă ca regizor (piesa a reprezentat debutul său în regie), ci pentru stilul neîmplinit, stângaci şi superficial care răzbate din acest thriller psihologic-amoros cu titlu pretenţios.
Lui Schmitt nu-i reuşeşte jongleria cu pasiunile înveninate, cu minciuna, cu răzbunarea şi cu orgoliul, pentru că intră prea repede într-o transă moralizatoare. Vrea să ne spună nouă (şi mai vrea să-l şi credem) că dragostea este vulnerabilă, acaparatoare şi se poate transforma foarte uşor în ură, dacă îi este oprit robinetul atunci când nu trebuie.
Schmitt face paradă de inteligenţă pe o sârmă foarte subţire, pe care îmbrânceşte câteva destine neconvingătoare. Diana (Ilinca Goia), femeie modernă şi independentă, abandonată în dragoste de un partener repede plictisit, o aruncă în braţele ex-ului pe prostituata Elina (Valentina Zaharia), ca să-i aline ultimele clipe ale vieţii (o amăgeşte pe Elina că Richard suferă de o boală incurabilă). Îl "amorezează" perfid pe Richard de noua lui cucerire, dar păstrează abil secretul profesiei Elinei, pentru a se desfăta cu desertul răzbunării.
Cine se salvează
"Nu există actori buni cu texte proaste", spune Pierre Marcabru în Le Figaro, în timp ce schiţează un portret al lui Schmitt. Ba există. Mai exact, două actriţe: cuplul excelent sudat Carmen Ionescu-Valentina Zaharia, mamă-fiică de conjunctură, două interpretări credibile şi amuzante, puternice şi, în acelaşi timp, relaxate. Valentina Zaharia debutează pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în acest rol şi este pur şi simplu o descoperire de anvergură - o prezenţă inteligentă (recită Baudelaire într-o franceză perfectă) şi o actriţă care va intra foarte repede în vizorul marilor regizori.
Nimic spectaculos însă în decorul cu piese puţine, realizat de Ştefania Cenean, nimic surprinzător în simplitate; iar regizorului Nicolae Scarlat i-a fost milă să scurteze momentele, pentru a le face mai dinamice şi mai percutante.