Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Brendan Perry

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bit-perfect disc: Brendan Perry - Ark


aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Brendan Perry este jumătate din Dead Can Dance. A fost la Bucureşti la finele lunii martie 2010 pentru a promova noul său material discografic, Ark, un proiect solo şi independent în adevăratul sens al cuvintelor.

Am ascultat prima dată Dead Can Dance prin '95. Nu terminasem generala şi eram rocker de rit liniştit (nu transpiram Metallica prin atitudine, cu toate că îi ascultam ore întregi săptămînal) atunci cînd mi i-a pus în braţe bunul meu prieten F. Casetele cu Dead Can Dance veniseră în provincie prin fratele său, din Bucureşti, cumpărate din Piaţa Universităţii de la comercianţii locali, piraţii liberi ai unor vremuri în care legea drepturilor de autor staţiona încă la graniţa din vest. Am ascultat mai întîi Aion, discul din 1990 ce are pe coperta o pictură din Hieronimus Bosch, o audiţie care mi-a trezit un soi de respect religios faţă de muzica pe care o conţinea. Discul e deschis de piesa The Arrival and the Reunion, o incantaţie vocală multi-strat în care amprenta mistico-hipnotică a înregistrării poate fi simţită din plin. A patra piesă a discului, însă, The Song of Sybil - prelucrarea unui cînt gregorian care a circulat şi sub formă folclorică în sudul Italiei, al Franţei şi în nordul Spaniei, un cînt care prezintă o imagine a lumii în clipa în care profeţia Judecăţii de Apoi se împlineşte - mi s-a întipărit în minte şi, odată ce am legat-o de o întîmplare cu fiori anterioară, m-a ţinut departe discul ăsta pentru cîţiva ani. Într-o seară eram acasă, liniştit, singur, ascultam ceva muzică. Era vară, aproape întuneric, undeva după ora nouă. Muzica mergea destul de tare. Aud bătăi în uşă. Deschid. În faţa mea erau două femei în vîrstă. Pe scară nu erau aprinse becurile, bătea pe ele doar lumina din casă. Erau îmbrăcate în negru, foarte gros pentru timpul ăla. M-au întrebat dacă aici era mortul. Le-am zis că nu e niciun mort aici. M-au întrebat dacă nu ştiu unde e mortul. Le-am spus că nu ştiu să fi murit cineva în bloc. Fiorul care m-a încercat în discuţia cu femeile acelea l-am simţit în timpul piesei de care vă vorbeam.

Dead Can Dance mi-au rămas în suflet cu albumul Spleen and Ideal şi după Into the Labyrinth ori Spiritchaser nu s-au mai clintit de acolo. Lisa Gerrard şi Brendan Perry (căci ei sînd Dead Can Dance) au compus o muzică new-age / gotic / etno-fusion, o combinaţie de ritmuri şi note tradiţionale, preluate din diverse spaţii ale lumii şi din diverse momente ale istoriilor spaţiilor respective şi prelucrate după rituri contemporane: transformate în sample-uri pe sintetizatoare analogice, combinate cu instrumente reci tradiţionale şi îmbinate cu versuri care dezbat teme esenţiale ale devenirii umane. Din punctul ăsta de vedere, ca interes cultural, Dead Can Dance sînt vecinii digitali ai lui Stephan Micus, iar ca atmosferă pe care o creează sînt undeva la intersecţia lui Leonard Cohen, Nick Cave sau Peter Gabriel cu Tori Amos, Tangerine Dreams şi cu poezia lui Baudelaire. Dead Can Dance sună excelent pe fiecare disc de la Spleen and Ideal încoace şi la fel de bine se potrivesc şi pe imaginile pe care le îmbracă în filme precum Baraka sau The Mist, unde poate fi ascultată minunata The Host of Seraphim de pe The Serpent's Egg, Unfaithful, cu două piese de pe Spiritchaser, Dedicacé Outò şi Devorzhum, sau The Crossing Guard al lui Sean Penn, unde sînt prezenţi cu The Ubiquitous Mr. Lovegrove, primul single de pe Into the Labyrinth. Lisa Gerrard şi Perry s-au despărţit în 1998, după şaptesprezece ani de activitate. S-au reunit ca Dead Can Dance în anul 2005 pentru un turneu susţinut în America de Nord şi în vestul Europei, în urma căruia au lansat un disc în ediţie limitată pe care sînt treisprezece înregistrări din spectacolele europene. După acest turneu, Lisa Gerrard şi Brendan Perry s-au dedicat iarăşi proiectelor individuale.

În Paris, în 2009, într-o duminică, am luat drumul Montmartre-ului pentru a trece prin tîrgul local de vechituri, unde întotdeauna găseşti tot felul de discuri de calitate la preţuri de nimic. Din tot ce am găsit atunci cel mai mult m-am bucurat de Eye of the Hunter, primul şi, la ora respectivă, singurul disc realizat de Brendan Perry în afara formaţiei Dead Can Dance. Am dat pe el un euro. Eye of the Hunter (1999) însumează patruzeci şi cinci de minute de muzică aerisită, un disc în care Perry explorează teme precum memoria şi dragostea, maturizarea, solitudinea şi înstrăinarea, speranţa şi moartea. Eye of the Hunter e unul dintre acele discuri rare care degajă linişte şi linişteşte prin fiecare notă a sa. E liniştea aceea pe care o simţi atunci cînd realizezi că asculţi un om care a trăit ceva în viaţă şi care, cu degajare, găseşte cele mai potrivite cuvinte să îţi împărtăşească experienţa lui, să îţi arate bogăţia sufletului său, fără să apese vreun moment pe acceleraţie, fără să se infatueze în aşa fel încît să îţi creeze disconfort. Un disc intim, dulce-amar, construit cu multă pasiune. Cîntecele reprezentative pentru acest disc sînt Saturday's Child, piesa despărţirii de tinereţe, piesa unui nou început, drumul maturităţii; Medusa, o poveste despre iubire-drept-sclavie, despre pierdere şi suferinţă amoroasă; Archangel, povestea foştilor copii ai dragostei, a celor care, maturizîndu-se, încep să rememoreze vieţi şi vieţi trecute, povestea îngerilor şi demonilor pe care timpul i-a crescut în fiecare dintre noi; şi I Must Have Been Blind, care vorbeşte despre însemnătatea îndrăgostirii, despre iubire şi renunţare.

Pe 7 iunie 2010 va fi lansat noul disc al lui Brendan Perry, primul disc înregistrat de artist în cariera sa (inclusiv cea din interiorul Dead Can Dance) într-un alt parteneriat decît cel cu 4AD, casa britanică de producţie muzicală independentă pe care muzica Dead Can Dance a făcut-o ultra-celebră. Începînd cu 31 martie 2010, cînd artistul a concertat în Praga, discul Ark - produs de Brendan Perry şi distribuit prin casa Cooking Vinyl - a putut fi cumpărat de la standul cu memorabile amenajat pentru fiecare spectacol. Ark are în spate peste doi ani de muncă şi este un produs sută la sută solo şi independent. Perry a compus fiecare piesă şi a aranjat singur toată instrumentaţia pentru melodiile albumului. A şi înregistrat discul printr-un efort propriu în studioul său montat în Irlanda în Quivy Church, care este proprietatea sa de aproape douăzeci de ani.

După cum explică pe siteul său, brendan-perry.com, spre deosebire de materialul compus anterior, unde chitările, tobele şi o serie de alte instrumente tradiţionale sînt folosite din plin, Ark este construit total pe sintetizatoare analogice şi pe calculator. Prin folosirea unui sunet electronic, digitalizat, care este mai neutru tonal, Perry a dorit să sublinieze faptul că lumea actuală este din ce în ce mai dependentă de maşini în producţia de bunuri, în proiectare şi în creaţie sau în ceea ce priveşte petrecerea timpului liber. Ark are cinzeci şi cinci de minute, opt piese, şi este un disc actual şi implicat social. Prin piesele sale, Perry lansează o serie de observaţii şi de comentarii cu privire la corupţia din sfera politică, cu privire la război, la identitate şi la alienare, aşa cum sînt ele vizibile în lumea contemporană. Faţă de Eye of the Hunter, Ark este mult mai apropiat ca sunet şi atmosferă de ceea ce Perry a realizat în formaţia Dead Can Dance. De altfel, două dintre piesele de pe Ark - Babylon şi Crescent - au fost compuse pentru turneul Dead Can Dance din 2005, dar au fost reţinute de Perry pentru acest album.

Piesa care deschide Ark este Babylon, are un intro în care Perry foloseşte sample-uri de strune şi instrumente de suflat, un intro care aminteşte de compoziţiile lui Angelo Badalamenti din Blue Velvet. Pe un ritm susţinut de tobe (ca o cadenţă militară de înaintare în cîmp deschis, nu foarte rapidă, însă precisă), vulturul zboară spre soare deasupra cîmpiilor Babilonului, o discuţie despre poziţia Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictele actuale.

A doua melodie, The Bogus Man, e o tehno-relatare despre figura politicienilor actuali. Efecte sonore, spaţialitate, un brum grav care călătoreşte de-a lungul şi de-a latul spaţiului muzical în timp ce versurile vorbesc despre politicienii care-şi afirmă neîncetat ambiţiile oarbe şi reci în loc să fie modele sociale.

Wintersun priveşte cu tristeţe spre dragoste, care de cele mai multe ori este o sumă a iluziilor care persistă în memoria noastră, şi care, treptat, nu construiesc decît o minciună vie, nu fac decît să dizolve identităţile şi să ne lase suspendaţi undeva, invizibili.

Utopia discută posibilitatea de a evada din realităţile distopice ale lumii actuale. Între zidurile caselor noastre construim utopii veritabile, locuri şi vieţi în care sîntem regi, în care iubirea luminează noaptea, dar există cineva să ne împărtăşească aceste viziuni? Sau totul va deveni doar o memorie de aur captivă într-o colivie, colivia unor oameni îmbătrîniţi înainte de timp.

Inferno e un cîntec despre lume nu aşa cum e în realitate, ci aşa cum apare în media. Cînd televizorul devine mijlocul nostru de a ieşi în lume se produce o ruptură între noi şi ceilalţi, rămînem în fapt noi cu noi şi ne pasă din ce în ce mai puţin de cei care se află dincolo de pereţii casei noastre. Prin televizor, în camera noastră se petrece totul: iubire, viziuni ale iadului, bucurie, război. E prima piesă în care nervii erup pe portativ, ritmul părţii secunde a melodiei fiind aprig, nervos.

This Boy e piesa războaielor care nu trebuie purtate, a tinerilor care nu trebuie să moară pentru cauze străine de propriile lor dorinţe, e piesa celor care trebuie să-şi trăiască numai propriile iubiri. Pentru semnătura lor, pentru viaţa lor, pentru visele lor, politicienii oferă minciuni.

The Devil and the Deep Blue Sea e istoria ritmată a apropierii sfîrşitului. O piesă care atrage atenţia asupra modului în care vandalizăm Pămîntul, religiile, istoria.

Crescent e piesa care închide Ark. Zece minute, un veritabil testament artistic rostit de aceeaşi voce tulburătoare. Crescent e o poveste calmă despre sensul vieţii, despre adevăr, minciună şi despre felul în care trebuie să ne căutăm drumul în existenţă. Stelele pe care noi le vedem luminînd în noapte sînt moarte de sute de ani. Ele sînt minciunile cereşti care ne veghează somnul. Ochii ne înşeală, rămîne ca inima să fie ghidul nostru în lume, iar armonia interioară să ne fie ochi în viaţă. Natura este fîntîna vieţii, florile ei ne sugrumă durerile, dragostea ne poate face să îmbrăţişăm soarele din nou, moment în care vom putea conştientiza ce paradis a construit Natura pentru noi, aici, pe Pămînt.








 Toate articolele despre Brendan Perry


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer