Aur curat - Concert Duke Ellington Orchestra, 2010

Rămăşiţe dintr-un e-mail (Căci de-atât sunt în stare când vine vorba de emoţii puternice. Da, exact, sunt doar un alt handicapat emoţional.)

O adunătură de negri, înalţi, vânjoşi, cu braţe luuuungi şi mâini de aur. Două şiruri de dinţi albi, ochi care se strâng, costume care nu stau ţepene pe corpuri, ci se mişcă atunci când vin în faţă. Mi-au adus aminte cum mă simţeam când eram mică şi suflam în baloane până nu mai puteam fără să le pot umfla. Durerea obrajilor, dar şi senzaţia de după, una de eliberare fantastică, ca şi cum aş fi fost lipsită de greutate, senzaţia de fulg. Trompeta, saxofonul şi trombonul ziceai că-s făcute din aur. Aşa de tare străluceau. Mă gândesc cum se forţau să scoată afară ce-i durea pe ei şi asta trecea prin nişte tuburi şi... la capăt existau două variante: fie lăsau sunetul să iasă în varianta pură, ca un răcnet, fie îl astupau cu un soi de căciuliţă care micşora intensitatea volumului, ca şi cum le-ar fi fost greu s-o zică din prima. Imposibil să stai locului. Greu de găsit alt gen care să te facă să iubeşti mai mult viaţa în forma ei cea mai curată. Dar şi când ţi-o servi un plânset, te-a terminat. Oameni frumoşi, care iubesc ce fac şi o arată.

Am ieşit din sală cu impulsul de a-i îmbrăţişa pe toţi din jur. Cu ideea aia că oricâte porcării ar fi pe-aici, sunt lucruri muuult, muuult mai importante decât tristeţile mărunte, ideea că nu ai de ce să nu fi liber, nu ai de ce să te legi de ceva care să-ţi îngrădească felul de a fi şi că, de fapt, asta e tot ce contează, să descoperi cine eşti şi să faci din tine cea mai bună variantă de care eşti în stare, să spui lumii ce-ţi trebuie şi ce ai tu de dat. Apoi, uitându-mă la feţele lor şi capetele care li se mişcau după sunete, siguranţa atât de mare că ăia dintre noi care iubesc ceva foarte, foarte mult, au parte de acel ceva. Cred asta până în măduva oaselor. Cu o singură condiţie: să arate ce iubesc şi să muncească să-l scoată la lumină, în cea mai pură formă. Să nu le mai fie teamă. Apoi m-am gândit la tata şi mi-a venit să-l sun să-i spun: "Tata, ştii cât de fericită sunt că, undeva prin anii '90 şi ceva, când ai schimbat combina, ai luat tot una cu pick-up, nu cu CD?" Dar n-am putut să-l sun pentru că era trecut de miezul nopţii şi mi-ar fi răspuns mârâind că l-am trezit... (Da, şi tata suferă, de fapt, de aceeaşi boală.) Am asociat tot timpul jazz-ul cu dimineaţa, cu începutul, cu un nou început.