Tags: discriminare, prejudecată, toleranţă, România - Google, ţara mea

Ştiu oameni care au renunţat la televizor şi asta tocmai când a apărut varianta 3D pentru acasă ("tâmpeşte", mi-a zis un prieten în timp ce rezilia contractul cu firma de cablu, "îmi mănâncă timpul", se plânge o prietenă şi trimite hotărâtă monstrul la mama). Aceiaşi oameni nici în ruptul capului nu ar putea renunţa la internet ("am avut un week-end de coşmar, n-a mers netul", "m-am mutat si trebuie urgent să pun net"). Aşa că atunci când am primit invitaţia la spectacolul Teatrului Foarte Mic, Google, ţara mea am fost convinsă că dramaturgul Mihaela Michailov şi regizoarea Alexandra Badea au găsit "acasă" al întregii lumi: internetul. În fond, asta înseamnă să fii cetăţean universal, nu-i aşa? Dar cele două autoare au oferit o surpriză. Spectacolul atinge tangenţial titlul şi doar în ultimă instanţă, când personajele-emblemă, repudiate de societate, ajung să se refugieze pe internet.

Carevasăzică, Mihaela Michailov şi Alexandra Badea ne-au tras pe sfoară. Bună strategie de marketing, căci altfel am fi venit de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni să vedem un spectacol despre intoleranţă? Mi-e teamă că nici nu ne-ar interesa, nici nu am dori să mergem la teatru ca să fim obligaţi să recunoaştem că suferim de sindrom discriminatoriu cronic şi prejudecată acută. Hai să lăsăm puţin ipocrizia la o parte: cine vine la teatru ca să afle că se poartă prost cu ţiganii? Nici la teatru nu am scăpat de ei, domle... aşa, nevinovat, cu câteva vorbe aruncate la întâmplare, începe să funcţioneze maşinăria preconcepţiilor discriminatorii. Vă amintiţi când aţi vorbit ultima oară despre ţigani cu onestitate, într-un cadru în care să nu fiţi nevoiţi să le spuneţi, politically correctly, rromi? Aflu de curând că denumirea de rrom este recomandabilă în documentele oficiale, dar nu există o obligaţie de a folosi doar acest termen. De altfel, spectacolul, în fapt, nu pune problema obiectului discriminat, ci a mecanismului discriminării, de cele mai multe ori insidios, parşiv, disimulat în glume aparent inofensive sau în locuri comune ale gândirii/exprimării, justificat de automatisme educaţionale ("fii cuminte, că te dau la ţigan"), devenit un dat subînţeles al atitudinii sociale. Ăsta este meritul esenţial al spectacolului, că


e incomod fără să fie agresiv,

scormonind în osatura mentalităţii şi în tiparele educaţionale. Dramaturgul Mihaela Michailov a scris şi alte texte, montate în diferite teatre, în care identifica probleme ale societăţii româneşti trecute cu vederea din cauză că ne-am obişnuit cu ele până când au devenit invizibile. În Complexul România, textul cu care a debutat ca dramaturg, punea problema modului în care trecutul (comunismul) ne-a marcat viaţa, a prezentului grevat de resorturile de gândire dobândite în copilărie şi a năruirii romantismului revoluţionar sub cinismul capitalist. În Interzis sub 18 ani începea o dezbatere despre ruptura dintre generaţii, despre faptul că părinţii sunt nepregătiţi să-şi înţeleagă copiii adolescenţi. Cu Google, ţara mea, gravitatea problemei scoase de sub preş creşte, căci buba este o ditamai plagă naţională. Românul e născut poet, ospitalier, frate cu codrul, dar şi şmecher, leneş, ipocrit, fudul (nu demn). Alternanţa deal - vale despre care învăţam la şcoală, aşa-zisul spirit mioritic se vede şi în evoluţia propriilor caracterizări stereotipe pe care ni le facem. "Românul e rasist." Pe asta încă n-a spus-o nimeni, poate din cauză că, în mare parte, nici nu e adevărată. Corectitudinea afirmaţiei stă în partea ei mică. Prejudecăţile rasiale nu sunt tumultuoase, dar sunt constante, nu sunt (în general) violente, însă marchează vieţi.

Personajele din Google, ţara mea provin din diverse medii sociale, au situaţii diferite, dar se plasează invariabil de o parte sau de alta, fie discriminaţi, fie intoleranţi. Sondarea se face adânc în social, analizează naşterea prejudecăţii de la inocularea ei în copilărie (ameninţarea cu datul la ţigan), alimentarea ideii în şcoală (eleva ţigancă ce distrage atenţia colegei românce), până la maturitate, când problema capătă accente dramatice (pierderea jobului, acuzaţii bazate doar pe culoarea pielii, eşecul sentimental). Discriminarea practicată de români este meschină şi de multe ori neconştientizată. Automatismul mental se manifestă la nivelul limbajului. La un concert recent în Bucureşti, unul dintre cameramanii care filma îi taxează pe muzicienii americani de culoare drept ţigani. Apelativul a sunat comun, la nimereală, nepericulos. Din păcate, atitudinea involuntar exprimată este cât se poate de periculoasă. Cuvântul conştientizează ideea, iar dacă nu eşti rasist, ai mari şanse să devii, în condiţiile în care limbajul cotidian conţine apelative peiorative determinate de culoarea pielii.

Sigur, reflectorul în spectacolul de la Teatrul Foarte Mic cade doar pe o parte a problemei. De ce se nasc sentimentele discriminatorii, ce vină are etnia în cauză, care este responsabilitatea statului şi a societăţii în integrarea civilizatorie a minoritarilor, iată că, aşa cum spune o butadă urbană, situaţia e complicată şi prezintă aspecte. De exemplu, declaraţia fostului ministru de externe Adrian Cioroianu: "Să cumpărăm o bucată din deşertul egiptean să-i plasăm acolo pe astfel de oameni care ne fac de râs", alta a actualului şef al dimplomaţiei Theodor Baconschi: "Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în rândul comunităţilor cetăţenilor români de etnie rromă" sau expresia impulsivă a preşedintelui României, Traian Băsescu, "Ţigancă împuţită". Intoleranţa se învaţă în şcoli înalte şi este politică de stat. Nici în lumea civilizată la care ne tot uităm peste gard lucrurile nu stau tocmai roz. O fi cel mai puternic om al planetei de culoare, dar cu o zi înainte de alegerile prezidenţiale americane au apărut manechine negre spânzurate în stilul Ku Klux Klan.

Ceea ce reclamă spectacolul Alexandrei Badea este tendinţa de a nega din start tot ce e diferit, o funciară intoleranţă faţă de diversitate, o alergie la altfel care atinge nivelul obsesiei în masă. DJ-ul de la radio, un Andrei Gheorghe deghizat în Gary Cole din Midnight Caller, discută despre noua specie urbană, cocalarul (în Atlasul de mitocănie urbană al Radio Guerrilla se găsesc feluritele subspecii de necivilizaţi citadini). Ascultătorii vedetei radio identifică însă în descrierea negativă pe ţigani, deşi aceştia nu erau nici măcar subtil conţinuţi în intenţia vorbitorului. Tocmai de aceea autoarele au ales să i se adreseze spectatorului direct, nehiperbolizat, nu de alta, dar publicul ar putea crede că


problema nu îl priveşte deloc,

ba chiar s-ar putea admira în sinea sa că nu face diferenţe de rase, nu judecă după culoarea pielii. În faţa propriilor noştri ochi suntem perfecţi. Spectacolul ţinteşte exact acest clişeu de gândire pe care aproape că nici nu-l detectăm ca fiind negativ, aşa că mizează pe un discurs dur, aruncat în faţă cu ostentaţie. În cuburi suprapuse (prejudecata s-a născut la bloc?), actorii spun poveşti cu valoare de rechizitoriu. În boxa acuzării stă ţeapăn şi mîndru de el însuşi întreg sistemul nostru de gândire.

Dacă internetul este ţara tuturor, este şi a intoleranţilor. Şi asta chiar dacă pentru faţa ta neagră pui pe facebook fotografia unei blonde.


Teatrul Foarte Mic
Google, ţara mea
de Mihaela Michailov
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Velica Panduru
Mişcarea scenică: Manuel Pelmuş
Asistent scenografie: Cosmin Florea
Light design: Iulian Baltăţescu
Distribuţia: Toma Cuzin, Andreea Grămoşteanu, Liliana Pană, Desiree Malonga, Alexandru Gâtstrâmb, Ştefan Lupu, Radu Iacoban, Adriana Butoi, Răzvan Oprea