Cine ar fi crezut că după Borges se poate face teatru?! Se poate, dacă ne orientăm spre literatura sa timpurie, atunci când marele scriitor latino-american a fost tentat de realism.
Înainte de-a demara spre fantastic şi spre o scriitură intelectualistă, J.L. Borges a produs o serie de povestiri realiste, dar centrate în jurul unei idei majore, acestea fiind grupate în ciclul “Evaristo Carriego”. E greu de spus cum i-a căzut în mână actorului Mihai Mălaimare povestirea Intrusa şi, mai ales, cum de i-a dat prin minte s-o pună în scenă. Oricum, ca director al Teatrului “Masca” şi din dorinţa de a-şi renova repertoriul, ideea lui nu a fost rea. În plină caniculă, a lansat acest spectacol pe care şi l-a prefaţat - atât în calitate de artist, cât şi în aceea de... om politic. Nu s-a putut abţine să nu spună că singurul primar care i-a dat concursul pentru a-şi amenaja noul spaţiu în cartierul Militari a fost colegul său de partid Dan Darabont, căzut de la putere. Ar trebui să înţelegem că de-acum încolo nu va mai avea sprijin din partea noilor autorităţi locale...
Spectacolul lui Mihai Mălaimare, realizat cu sprijinul actorilor de la Teatrul Valah din Giurgiu, este o realizare interesantă, mai ales că omul de teatru, şi nu omul politic, a vrut să precizeze în aceeaşi prefaţă că pe el îl preocupă în mod deosebit teatrul non-verbal, care, din anumite puncte de vedere, i se pare mai expresiv decât teatrul clasic. În acest fel a luat naştere mizanscena povestirii borgesiene pe care tinerii actori Valentina Văduva, Valentin Mihalache, Cosmin Creţu în primul rând, secundaţi de Delia Badea şi Daniel Făt, au reuşit să o onoreze, rostind de-a lungul piesei de un ceas şi un sfert doar patru replici şi care prin performanţa lor actoricească i-au ajutat pe spectatori să suporte mai uşor căldura din sală.
Doi fraţi gemeni iubesc aceeaşi femeie. Aceasta este tema naraţiunii care, în ciuda caracterului ei realist, aşază în prim-plan simbolul celor nedespărţiţi niciodată, gemenii, care tocmai din acest motiv, odată aruncaţi în lume, trăiesc adevărate tragedii. Mihai Mălaimare exploatează cu succes tema, înţelegând că un autor de factura lui Borges, fie şi în tinereţe, nu era captat atât de miza psihologică, cât de semnificaţia filosofică a situaţiei.
Cei doi fraţi se bat pentru aceeaşi femeie, în timp ce povestitorul, funcţionarul, orbul (Daniel Făt) îi supraveghează ca un demiurg care nu se miră de ce vede fiindcă, în fond, toate au plecat din mâna lui. În final, femeia, cum era de aşteptat, este sacrificată, tocmai spre a se ieşi dintr-o înfiorătoare dilemă.
Având de-a face cu un teatru non-verbal, sarcina realizatorilor şi a actorilor a fost cu atât mai grea. Am apreciat de aceea claritatea discursului dramatic, tot timpul potenţat şi amplificat, pentru a spori tensiunea. De bună seamă, dacă punerea în scenă ar fi fost realizată cu ajutorul cuvintelor, probabil că piesa ar avea mai mult succes. Dar, nefiind vorba de un teatru obişnuit, ci de o reprezentaţie în care, până la urmă, drama cărnii este aceea a ideii, soluţia găsită de regizor poate fi cea mai fericită. Coregrafia este semnată de Ion Tugearu, scenografia de Sanda Mitache, scenele de luptă au fost coordonate de cascadorul Soby Czeh, iar aranjamentul muzical, foarte important în spectacol, îi aparţine lui Gabriel Bassarabescu.