Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) Timişoara, 2010

Teatru frontal - Festivalul Dramaturgiei Româneşti, 2010


Observator Cultural, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
S-a încheiat, la Timişoara, sub auspiciile Teatrului Naţional "M. Eminescu", a XV-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti, purtînd un supranume ironic-ameninţător: "Plasticid". Zece companii teatrale s-au alăturat gazdelor, în patru secţiuni, spre a contura, la zi, panorama interesului provocat de textul românesc de teatru ca pretext, instrument de cunoaştere, de comunicare ori de intervenţie în realitatea imediată. Încă o dată, echipa Adei Hausvater şi-a dovedit eficienţa (îi amintesc, din lipsă de spaţiu, doar pe Ion Rizea, Ştefan Iordănescu, Ciprian Marinescu, Codruţa Popov), selecţia fiind încredinţată Mihaelei Michailov. Din păcate, şi nu din vina organizatorilor, au lipsit trei producţii esenţiale din dramaturgia autohtonă: Identităţi, după Dumitru Solomon, în regia lui V.I. Frunză, Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, produs al tandemului Ştefan Peca - Ana Mărgineanu, şi Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), după M. Sebastian, în viziunea lui Radu Afrim. Altfel, acţiunea distrugător-decompoziţională a semnului teatral asupra plasticităţii ambientale, via dramaturgia de limbă română, a prezentat, încă o dată, vîrfuri pertinente axiologic, tentative pentru care merită aşteptat răspunsul la veşnica întrebare "cîte oare le vor sparge...?", dar şi căderi penibile.

La această ediţie, dramaturgii care au stîrnit interesul teatrelor şi, în consecinţă, al selecţionerului au fost Gianina Cărbunariu, Carmen Dominte, Theo Herghelegiu, Mihaela Michailov, Mimi Brănescu, Ştefan Caraman, Constantin Cheianu, Bogdan Georgescu, Eugen Ionescu, Ştefan Peca, Andrei Ursu. Pentru a pune o minimă ordine, organizatorii au optat pentru împărţirea spectacolelor în patru secţiuni: "Focus", "Suporter" (producţiile Teatrului Naţional Timişoara), "Clasic" (acoperit doar de spectacolul Cîntăreaţa cheală, montat de Alexandru Dabija la Teatrul German din Timişoara) şi "Intersecţii" (două spectacole de teatru-dans).

Rezultatul real, din săptămîna de festival, a fost cu totul interesant. Dincolo de receptarea spectacolelor propriu-zise, au ieşit la lumină - inevitabil - o serie de reacţii simptomatice. Oricum, s-a dovedit încă o dată că regizorul "sfinţeşte" textul, precum omul locul. Asta în cazul în care se regăseşte în textele care i se fac cunoscute într-un fel sau altul. În caz contrar, şi le scrie singur, precum Theo Herghelegiu ori Gianina Cărbunariu. De altfel, amîndouă chiar sînt dramaturgi în toată puterea cuvîntului şi a valorii. În peisajul festivalului timişorean, rămîn notabile musicalul "hand-made" (vorba cuiva) al celei dintîi (Supermarket) şi experimentul de teatru documentar al celei din urmă, Stop the tempo fiind, în opinia mea, nu doar un text ratat, dar şi o în-scenare teribil de statică, nici măcar un spectacol-lectură de luat în seamă. În afara modelului dramaturgului-regizor (sau invers?), poate cel mai lipsit de conflict măcar din cauza interiorizării acestuia, am mai putut nota următoarele: dramaturgul de-servit, dramaturgul mai mult decît norocos, dramaturgul participînd umăr la umăr/mail la mail alături de regizor, dramaturgul utilizat în poziţie clasică.

Cum la spectacolul 20/20 al Gianinei Cărbunariu prefer să revin într-un articol viitor, dintre modelele de mai sus, mă voi opri la primul observat, şi anume la Supermarketul Theodorei Herghelegiu. Promovat ca prim musical independent, exerciţiul de mai bine de două ceasuri şi jumătate (cam lung pentru spaţiile de joc fără altă destinaţie, evident avînd nevoie de unul asemănător cu acela oferit de producător - Clubul La Scena din Capitală) e o revoltă veselă, specifică autoarei. Aglutinînd tipuri umane detectabile prin peisajul consumist, textuînd în versuri din necesităţi fie muzicale, fie polemice ori comice, pendulînd între manifest, şarjă, halou poematic şi "nostalgie straşnică", Theo Herghelegiu a realizat mai degrabă un spectacol de cabaret decît un musical, măcar pentru că acesta din urmă are nevoie de capital mai serios, dar şi de actori bine antrenaţi în domeniu. Spectacolul are şi vocaţia de a pune în evidenţă fiecare actor, individualizînd nu doar cu grijă, dar şi cu drag personajele.

Dramaturgul de-servit a avut, în festivalul timişorean, cel puţin trei variante. Prima a fost cea a autorului textului pentru care versiunea la care a ajuns regizorul, fie şi cu buna sa ştiinţă (e totuşi, aici, un paradox!), nu mai are nici o legătură cu nivelul intenţional al primului document scris şi, de altfel, premiat la concursul de dramaturgie patronat de Teatrul Naţional Timişoara şi de Ministerul Culturii. Aşadar, Viaţă lights, moarte fără filtru a lui Andrei Ursu, în viziunea lui Felix Crainicu, pune o întrebare capitală (încă nerezolvată prin act limpede legislativ în România) în legătură cu dreptul utilizatorului de text faţă de autorul aceluiaşi obiect artistic. Deşi, din punctul meu de vedere, spectacolul poate fi considerat o reuşită, cu anumite elemente lipsite însă de motivaţie, chestiunea în sine a drepturilor autorului asupra creaţiei sale nu poate fi eludată. A doua variantă, a dramaturgului de-servit, mi se pare a fi fost spectacolul Dansez pentru nimeni, după Ştefan Caraman, montat de către Ştefan Iordănescu la Teatrul "I. Slavici" din Arad, iar deserviciul se cheamă, pur şi simplu, apelul la un asemenea soi jenant de scriere, de o vulgaritate fără seamăn, nu o sinteză a mizeriei media cotidiene, ci doar un act de penibilă redundanţă. În fine, cea de-a treia este utilizarea unui mare scriitor, Şerban Foarţă, ca pretext dramaturgic, într-un spectacol ratat de Horaţiu Mihaiu la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte (Miró: aceasta este culoarea visurilor mele), din cauza lipsei totale de inspiraţie a coregrafului, András Loránt, dar şi a unei distribuţii complet nepotrivite. În conflict cu textul lui Foarţă au fost şi întîmplările de formă şi culoare create de regizor pe fundal, mişcarea actorilor, dar şi vocile lor au contrabalansat continuu în negativ.

Dramaturgul mai mult decît norocos ar fi, în primul rînd, Mimi Brănescu, din tripticul său de la Teatrul Act fiind prezente, la Timişoara, Acasă la tata, în regia lui A. Dabija, şi Dumnezeul de a doua zi, în cea a lui Claudiu Goga, spectacole despre care am scris deja, la superlativ. Prim-cititorii pieselor fiind doi regizori şi de mare valoare, şi responsabili faţă de actul scenic, evident finalitatea nu putea fi decît una singură. În aceeaşi categorie, la nivelul spectacolului politic/de impact social, de această dată, cred că ajunge şi În container, după C. Cheianu, montat la Odeon de Cristian Ban.

Modelul regizorului în permanentă comunicare cu dramaturgul pare a fi, totuşi, cel mai funcţional, condiţia rămînînd, cred, aceea a conservării unei bune relaţii în trei între primii doi şi simţul critic. Cînd a fost aşa, au apărut spectacole notabile, exemplar dovedindu-se 5 minute miraculoase la Piatra Neamţ, creat de tandemul Ştefan Peca (dramaturgie) - Ana Mărgineanu (regie) la Teatrul Tineretului. Aceleiaşi categorii i se subsumează Aeroportul teatrului-gazdă, revers al spectacolului de la Arad, fiind rezultatul colaborării lui Ştefan Caraman cu regizorul Ion Ardeal Ieremia. Încă o dată, Cristian Ban şi-a dovedit abilitatea ridicînd, alături de Carmen Dominte, pe scena timişoreană, piesa acesteia, Bye bye, America, schiţă oniric beatnică, de vreo trei sferturi de ceas, a cărei unică eroare mi s-a părut compromisul cu reţetarul ultimilor ani, adică porţia de limbaj frust, motivat ori nu. Tot Naţionalul din oraşul de pe Bega a girat şi producţia Cum traversează Barbie criza mondială, încă o creaţie comună dramaturg (Mihaela Michailov) - regizor (Alexandra Badea). Scenografia propusă de Velica Panduru a subliniat geometria textuală, bine citită şi de regizor, şi de cei şase actori într-una dintre creaţiile exemplare prezente pe scena festivalului.

În fine, trei spectacole "altfel" au încununat evenimentul din perspectiva teatrului-dans: InTimE al lui Pál Frenák, coregraf pariziano-budapestan de o teribilă senzualitate a desenului uman, Remember, o rafinat decadentă demonstraţie de virtuozitate şi de inteligenţă, prin mişcare şi voce, oferită de Răzvan Mazilu şi Ion Rizea, şi Depeche/Dance de la Odeon.

Dînd semnalul deschiderii sezonului festivalier de primăvară, evenimentul timişorean şi-a dorit să o facă şi polemic, prin "selecţia de direcţie" propusă teoretic de Mihaela Michailov. Din punctul meu de vedere, reuşita festivalului a fost garantată tocmai de imposibilitatea de a aduce suficiente dovezi spectacologice ale "scriiturii frontale" de "intervenţie în imediat", care "rupe centurile de siguranţă ale realităţii". Vocaţia postbrechtiană de falanster eco-stîngist poate fi, la douăzeci de ani de la Revoluţia din '89, mai degrabă un simptom al alternanţei doctrinare a generaţiilor decît o provocare (şi) politică a realităţii artificiale/ artificializate, în vederea distrugerii/ transformării ei (a "plasticidului", prin urmare). Problema e că acţia guevaristă nu se face nici în bibliotecă (de ce, Dumnezeule, locuiesc acolo doar şoarecii şi filozofii ofticoşi, nu şi măgarii sănătoşi, habar n-am), nici în salon (unde, de la Molière încoace, ridicolul e provocat de preţiozitate). Iar cînd e pusă în practică, lasă în urmă morţi nevinovaţi şi mituri nemotivate.

În timpul Festivalului de la Timişoara, a fost arestat pentru spargere unul dintre "actorii" din distribuţia filmului Eu cînd vreau să fluier, fluier. Atît de eficient s-a produs "tensiunea în interiorul fenomenului", vorba Mihaelei Michailov, încît tînărul s-a întors fericit şi premiat la "meseria de bază". În aceeaşi săptămînă, s-a întîmplat şi tragedia aviatică de la Smolensk, făcîndu-mă să mă întreb cum oare polonezii mai sînt interesaţi de masacrul de la Katyn, cînd noi părem a focusa doar pînă la pubela din spatele blocului. Noroc că lucrurile nu stau aşa, că teatrul mai are şi alte componente protective (parietale, temporale, occipitale şi cum ne mai imaginăm să fie), iar Festivalul Dramaturgiei Româneşti e chiar dovada.



 Toate articolele despre Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) Timişoara, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


Alte articole

 Doar cîteva ore pînă la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, 2010, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer