Una dintre cele mai mari probleme ale filmului este faptul că are prea multe personaje secundare (tatăl, mama, surioara, frăţiorul, bunica, prietenul şi prietena cea nouă a prietenului), iar regizorul schimbă punctul de vedere dintr-o parte într-alta în repetate rânduri, astfel încât nu avem timp să relaţionăm cu nimeni. Pelicula este bazată pe romanul omonim scris de Alice Sebold şi, în comparaţie cu acesta, scenariştii (Fran Walsh, Philippa Boyens şi Peter Jackson însuşi) au conceput povestea în aşa fel încât personajele au devenit lipsite de umanitate şi complexitate. În ciuda lungimii sale de două ore, ne sunt prezentate doar schiţe. George este criminal pentru că aşa vrea regizorul, Jack o iubeşte mai mult pe Suzie, doar fiindcă aşa vrea regizorul, iar aceasta trece prin lanul de porumb, ca să agaţe criminali, fireşte. La începutul filmului ni se spune că pe atunci, prin anii '70, nu se obişnuia să se meargă cu răpitul pe coclauri, aflăm asta tot din voice-over, de la fetiţa cu nume de peşte, Suzi Somon.
Acţiunea se petrece în două locuri total diferite: "pre-Raiul" cel kitschos şi Pământul. După ce fetiţa a fost ademenită de către criminal în groapa cea fermecată (aflată chiar pe proprietatea lui, lucru pe care poliţia îl cam omite) prin metoda come to the dark side, we have cookies, aceasta ajunge într-un fel de purgatoriu, de unde veghează asupra lucrurilor ce se petrec pe Pământ şi de unde narează cât poate ea de iritant lucruri care nici măcar nu au legătură cu povestea filmului. Spre exemplu, de ce trebuie noi să ştim cum se numesc fetiţele omorâte în trecut de criminal, unde au locuit şi cum au fost ucise?
Multe dintre secvenţe se repetă obsesiv, fără un anumit scop dramaturgic. Un exemplu ar fi momentul în care fetiţa îi face poze viitorului ei criminal, ce apare de cel putin cinci-şase ori. Peisajul prin care călătoreşte protagonista se schimbă de la o zi la alta, fără nicio explicaţie logică şi fără vreun obiectiv narativ. Ni se spune la început că este un loc dinainte de Rai şi atât. Apoi grafica computerizată este folosită într-o varietate de kitsch-uri duse la extrem, pentru că aşa vrea regizorul.
Singurul motiv pentru care această peliculă ar trebui vizionată este simplu: la filmele slabe, greşelile sunt evidente, iar acest atribut le transformă în produse didactice, care pot fi studiate foarte uşor, într-un timp scurt, despre cum nu ar trebui să fie realizat un film.
Rachel Weisz şi Mark Wahlberg interpretează modest rolul părinţilor, Saoirse Ronan este creaţa blondă cu ochii albaştri (cam la aspectul fizic se opreşte şi interpretarea ei), care este prinsă de un criminal jucat bine de Stanley Tucci, cu toate că ar fi ajutat un pic de subtilitate.
Finalul este dat de mama Gaia, asemănătoare cu justiţia salopetelor murdare din Răsună valea (1949, r. Paul Călinescu): George cel făr'-de-lege se află într-o parcare, punând ochii pe următoarea victimă. Aceasta îl refuză, întorcându-i spatele. Un ţurţure îl ţinteşte ameninţător şi se abate asupra criminalului, căzând direct pe umărul lui. Ochelaristul supravieţuieşte tentativei, dar încă nu s-a terminat! George se dezechilibrează şi cade în prăpastie. Care prăpastie? Eh, una de pe-acolo. Cea în care filmul se prăvăleşte o dată cu tot CGI-ul din el. Iar în finalul sfârşitului de final, protagonista ne urează, voice-over-ind din Rai: "o viaţă lungă şi fericită", de unde putem conchide că singura şansă de revenire a regizorului ar fi să se întoarcă la filme de acţiune, acolo unde CGI-ul poate înlocui cât de cât o poveste spusă prost.
Dacă un cinefil ar ajunge în iad, atunci acesta este filmul care i-ar fi pus să-l vizioneze la nesfârşit, drept pedeapsă că a avut încredere în Sir Peter Jackson.