Comédie cu cîntece - România 21

Recenta premieră a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, România 21, după un text al lui Ştefan Peca, este, în egală măsură, un act scenic şi adăugarea unei noi dimensiuni unui brand extrem de proaspăt - acelaşi Ştefan Peca. În definitiv, autorul este un "leu", care abia la vară va împlini 28 de ani. Şi, totuşi, rezonanţa sa între New York, Graz, Leeds şi Teatrul LUNI - Calea Victoriei (era să zic şi Tîrgovişte, oraşul de baştină, dar tare mi-e teamă că acolo e cel mai puţin cunoscut...) îl aduce în familia ozonată de deschiderea universală căreia îi aparţin, de pildă, Ionescu, Vişniec etc... Sigur, e aici o voită supralicitare, dar, încă o dată, abia la vară dramaturgul împlineşte 28 de ani. Experimentul muzical de la Piatra Neamţ, de altfel, subliniază deschiderea internaţională. Deşi, la origine, muzica fusese scrisă de autor, cu excepţia unui cîntec încredinţat lui Mihai Adrian, de data aceasta, Peca a făcut apel la germanul Christoph Bauschinger, creator de muzică de film şi spectacol, cu studii la Bristol. Pentru efectele sonore l-au luat alături şi pe australianul David Mackie. Cu scenograful nemţean Ioan Murariu a făcut echipă specialistul din West End, Morgan Large. În fine, "bagheta" i-a aparţinut Piei Furtado, regizor englez de teatru, musical şi operă, care a optat pentru un format "mixtură de musical de Broadway şi de concert rock". Lume relaxată, potrivită, în definitiv, actorilor de la Teatrul Tineretului, urmînd desenul coregrafic de show-conspiraţie al lui Polichinelle, semnat de Andreea Gavriliu.

În definitiv, acum şase ani, cînd se apuca să scrie libretul, Peca avea 21 de ani (de unde şi titlul), studia de zor dramaturgie avansată la New York University şi simţea nevoia să îşi prezinte ţara, spălat de complexul Gebeleisis&Co. După care, travaliul textual a urmat ba în Bucureşti, ba pe plajele de la Scarborough, ba sub Pietricica, pentru a ajunge, în primăvara aceasta, la varianta de pe scena Teatrului Tineretului (în forme preliminare, piesa a fost tradusă şi prezentată ca spectacol-lectură în SUA, Marea Britanie, Austria, Germania, Turcia şi Serbia - la Uzice avînd loc premiera absolută). Şi aşa a apărut "comedia contemporană cu cîntec(e)", pe care regizorul, deşi, în definitiv, aparţinînd altui spaţiu cultural şi altei memorii geopolitice, nu a deturnat-o nicidecum de la savoarea ei amară de interminabil bîlci balcanic. Să fie din cauza muzicii, a retoricii lui Peca ori a duhului lui Caragiale ce planează asupra finalului (cei doi s-au născut în vecinătate...)?

În orice caz, toată lumea face cu ochiul de pe scenă, din culise şi din sală, într-o vesel-ritmată conspiraţie. Moderator? Însuşi autorul, în pielea lui Cezar Antal (care va mai fi şi ceva Dumnezeu şi Preşedinte), va glumi autoreferenţial: "Mă veţi vedea încă o dată pe durata acestui spectacol, dar asta doar pentru că am un ego imens şi am simţit nevoia presantă de a mă «scrie» în el, avînd în vedere că totuşi piesa este despre ţara mea natală. [...] Sînt aproape echivalentul intelectual al unui cimpanzeu. Deştept". Pentru că despre asta chiar este vorba în spectacol: despre "cimpanzei" deştepţi ("dăştepţi" s-ar traduce prin unele cartiere), care "se descurcă" bătînd palma cu tot ce are istoria mai josnic, dar într-o veselie (citiţi în toate sensurile!). Nici Dumnezeu, proaspăt naturalizat român, nu poate scăpa de condiţia de Pan troglodytes, oferind consultaţii pe treizeci de dolari.

"Se spune foarte des că, în momentul de faţă, România este o patriarhie medievală - o ţară condusă de bărbaţi care se cred stăpîni medievali! Cred cu tărie în adevărul acestei afirmaţii şi piesa înfăţişează această tristă realitate." Pentru a exemplifica, Peca (cel din scenă, cel din spatele ei) va utiliza o familie-model, dîndu-le prilejul lui Victor Giurescu (Ion) şi Isabelei Neamţu (Mio) să orchestreze, excelent stăpîni pe mijloace, povestea cu multe cîntece şi mult haz, care începe înainte de 1989 şi nici pînă în zilele noastre nu ajunge să se mai încheie. Ion e un inginer ratat, cîntăreţ de jazz şi informator la Securitate în timpul liber ori cînd se termină banii. Mio, cum să zic, e şi ea pe la mare cînd se cunosc şi are o opţiune limpede în privinţa idealului viril: "Hmm, poliţie politică. Îmi place asta la un bărbat". Aşadar, Ion e OK, căci respectă standardul duplicitar în chip strălucit, înjură comunismul sincer şi-acasă şi toarnă la Secu' relaxat, şi-atît. Absurdul e-n floare, aşadar excitant, relaţia dintre inginerie, jazz şi organul de Securitate (trinitate mioritică adaptată) pierzîndu-şi absurditatea într-un univers în care, cum s-a mai spus, "Dumnezeu e român". Ion este mimeticul perfect, mulîndu-se exemplar după comandamentele certe ale realităţii: turnătoria, pe vremea în care cînta "Comunismu-i cool!", politica şi furtul, cînd hitul s-a schimbat în "Capitalismu-i cool!". Dincolo de asta, e un erou exemplar: nu îşi doreşte decît o familie de care să aibă grijă cît mai bine. Cu toate că obstinaţia de a avea o fată şi sărutul fiului homosexual par a da semne că nimic nu e chiar cum s-ar crede întru idealul familist şi, în consecinţă, nici turnătoria, nici hoţia nu au doar un nevinovat-urgisit de vremuri punct de plecare... Mă rog, voluptăţi de sud-est continental.

Pînă la urmă, Ion ajunge prim-ministru, Mio înnebuneşte şi se mută la azil, după ce a vîndut la greu copii, afacere pe care o preia fiul Teo (Horia Suru), al doilea fiu, Vic (Matei Rotaru), e gay şi soldat în Irak, Fifi (Nora Covali), fiica obsesivă moare turnînd un film porno. "Asta numesc eu tragedie românească", va exclama personajul Peca revenind caragialesc (Două loturi, în care biletul jucat e cîştigător şi nepierdut. Şi totuşi...) în scenă spre finalul spectacolului. Totul e polemic acum, de la paralela cu An American Tragedy pînă la: "În ziua în care Fifi a murit, ceva a murit şi înăuntrul sufletului lui Ion. Dintr-o dată a început să trăiască parcă într-o piesă de-a lui Dinu Săraru, celebru dramaturg român contemporan".

Pia Furtado marchează inventiv traseul musicalului, provocînd fie grotesc, precum în secvenţa îngrăşării lui Mio după prima naştere, fie expresionist, în tablourile de familie, nu mai puţin polemică faţă de o realitate pe care şi-a asumat-o cu o bine temperată intuiţie. Pînă la urmă, spectacolul are funcţie multiplă, dacă rezişti clasicei probe a oglinzii, căci, cum se ştie, nu orice este proprietarul puterii de a rîde, ştiind că de sine o face. Dacă treci dincolo, însă, ocazia unor inteligente momente de bună-dispoziţie îţi stă la îndemînă.


Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ
România 21
Un musical de Peca Ştefan
Regia: Pia Furtado
Muzica: Christoph Bauschinger
Efecte sonore: Dave Mackie
Scenografia: Morgan Large, Ioan Murariu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Cu: Victor Giurescu, Isabela Neamţu, Horia Suru, Matei Rotaru, Nora Covali, Cezar Antal, Cătălina Ieşanu,
Adina Suciu, Rareş Pîrlog