Femei, basme, cinematografie - Shirin

Shirin, ultima creaţie a regizorului iranian Abbas Kiarostami, se înscrie în categoria ultimelor sale filme, foarte experimentale. Astfel, cred că cel mai bun mod de a vorbi despre film este prin descrierea senzaţiilor şi proceselor prin care trece spectatorul (care nu ştie la ce să se aştepte) în cadrul vizionării.

Ultima operă a lui Kiarostami se foloseşte de povestea persană Khosrow şi Shirin, o poveste de dragoste, pentru a-şi fixa bazele, reinterpretând-o pentru a-şi lansa propriile mesaje, sub forma unui experiment. De la a-ncerca identificarea personajului principal la a urmări povestea filmului la care femeile se uită, spectatorul caută să găsească firul pe care trebuie să îl urmeze pentru a descifra filmul. La un moment dat, trece peste întrebările iniţiale: cine sunt femeile? Unde sunt ele? Ce caută acolo? Şi ajunge să descompună Shirin în planuri din ce în ce mai multe: acele femei văd acelaşi film a cărui coloană sonoră noi o auzim? Care e cu adevărat filmul pe care spectatorul îl priveşte, povestea persană în felul în care femeile o receptează sau o compoziţie din reacţii acompaniate de o coloană sonoră? O parte din răspunsuri vin la finalul filmului, odată cu monologul lui Shirin la corpul bărbatului iubit. Totuşi, spectatorul redefineşte permanent ceea ce vede, filmul există cu adevărat în interiorul său, în analiza pe care o face şi în felul în care se raportează la ceea ce vede şi ce se ascunde în spatele cadrelor.

Şi totul porneşte de la imagini-şoc pentru omul care se află în scaun la proiecţia lui Shirin şi anume alţi oameni aflaţi în aceeaşi poziţie, de a vedea un film. Întreaga construcţie pe care spectatorul şi-o face în cap se bazează pe studierea amănunţită a tuturor detaliilor acestei lumi în care el se află în acel moment, dar în alt loc. Şi, fără să vrei, ca spectator empatizezi cu femeile pe care le priveşti, fără să îţi dai seama, ai aceleaşi reacţii pe care le vezi. Te bucuri când femeia din faţa ta zâmbeşte, te întristezi când o vezi plângând etc.

Shirin e un imn adresat femeii. Personajele acestui film capătă acelaşi statut ca personajele de basm, ele devin eroine care întruchipează lupta fantastică a femeii Shirin, pentru putere, fericire. Pentru cei care au văzut vreun film iranian contemporan, câteva feţe ar putea părea cunoscute; e normal, un film iranian cu actriţe cu origini iraniene. Abia apoi, documentându-te, poţi afla că toate feţele aparţin unor femei (peste 100), figuri importante ale teatrului şi filmului iranian. Printre ele se strecoară, aproape nevăzută, şi Juliette Binoche. Una dintre cheile descifrării dintr-un anumit punct de vedere al intenţiilor regizorului stă în monologul de final, care vorbeşte despre statutului femeii din Iran, dar nu numai. În cadrul acestuia, Shirin se adresează bocitoarelor (şi femeilor din sala din film, şi celor din sala în care se proiectează Shirin), vorbind despre nefericirea ei, despre lipsa ei de putere în lumea bărbaţilor, despre statutul neprivilegiat, de fiinţă obligată să sufere, mesaje sprijinite de anumite replici de-a lungul întregului film.

Monologul lui Shirin la picioarele lui Khosrow începe la debutul coloanei sonore şi se încheie la finalul ei, dar acest lucru nu iese foarte tare în evidenţă, fiindcă întreaga poveste persană, descrisă în coloana sonoră a filmului, e construită prin flashbackuri. Opţiunea aceasta aranjează povestea pe momente diferite din punctul de vedere al tematicii, al factorului emoţional implicat, oferind o organizare minuţioasă a reacţiilor femeilor din film. Prin succesiunea de prim-planuri, spectatorul e invitat să construiască un puzzle. Şi totuşi Shirin rezistă ca film, fiindcă mai mult sau mai puţin orice spectator îşi duce la bun sfârşit munca, oferă el însuşi un sens întregului spectacol la care a fost martor, fiindcă are suficiente piese la îndemână ţinând cont de faptul că lucrează pe atâtea planuri, vizualul oferit de chipurile femeilor, coloana sonoră, propriile idei, respectiv elementele fiecărui plan, semnnificaţiile întretăierii lor.

Interesant mai e faptul că actriţele din Shirin priveau un ecran gol în timpul filmărilor, iar filmul propriu-zis pe care avem impresia că ele îl văd a fost realizat mai apoi, prin coloana lui sonoră. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu spectatorul, care privind ecranul, nu poate rămâne pasiv, trebuie să se implice, să găsească un sens, să vadă lucrurile altfel. Astfel el devine creator activ în Shirin, descoperind prin acest experiment câte ceva despre cultura iraniană, dar şi despre el însuşi.