Când un film încetează să fie o simplă sursă de entertainment şi devine un exponent al unui nou fel de a privi lumea, atunci el este creaţia unui autor. Béla Tarr este cu siguranţă un creator-autor, supus propriei sale arte, care nu s-a temut să întoarcă spatele unei cinematografii de masă. Este astăzi una dintre vocile care, prin filmele sale, creează influenţe şi direcţii.
Regizorul de teatru şi film Peter Brook, în cartea sa There Are No Secrets afirma că principala diferenţă între teatru şi film este că în film o persoană se află întotdeauna într-un context spaţial şi niciodată în afara lui, aşa cum se poate întampla în teatru, atunci când spectatorul este lăsat să construiască cu ajutorul imaginaţiei sale, al atenţiei şi al gândului contextul (fără ca pe scenă să fie altceva decât un spaţiu gol, fără decor). În această accepţiune, filmul devine o artă care dezbracă spectatorul de imaginaţie.
Prin filmele sale, însă, Béla Tarr contrazice într-o anumită măsură acestă teorie a lui Brook: în ciuda spaţialităţii definite, care, da, accentuează trăirile, spectatorului îi este lăsată libertatea de a-şi imagina ceva mult mai puternic decât exteriorul - ceea ce pe scenă ne-ar plictisi teribil, şi anume zece minute cu un om care fumează, face acţiuni insignifiante, dar trăieşte foarte multe. Durata şi lentoarea cadrelor regizorului maghiar, numeroasele prim-planuri, staticul, toate acestea fac ca încărcătura emoţională să fie de nereprodus pe o scenă de teatru. De asemenea, dimensiunea temporală în care ne cufundăm în filmele lui Tarr, ca şi atemporalitatea pe care o resimţim în multe din scene, sunt la fel de unice.
Béla Tarr nu omoară imaginaţia spectatorului ci, din contră, o invită să se manifeste. Pe măsură ce îşi dezvoltă propria viziune, regizorul maghiar trece cu mult curaj de la zona filmului documentar (atât de specific şcolii de film de la Budapesta în perioada anilor '70), la poveşti încărcate de metafore şi aproape sufocate de tezism şi ultra-intelectualism, şi ajunge ca în ultimele sale filme, Werckmaister Harmoniak (2000) şi A Londoni férfi / Omul din Londra (2007) - film nominalizat de altfel la Cannes la Palme d'Or, să-şi susţină concepţia pe baze mai puţin metafazice şi mai apropiate de realismul existenţei. Acest lucru nu înseamnă însă că stranietatea vizuală şi dramaturgică, atât de dragă acestui regizor, este ignorată. Din contră: ea se fundamentează pe cârjele realităţii, găsindu-şi principalul pilon în mijloacele de expresie cinematografică şi în structura narativă a poveştii.
Béla Tarr declară că idolul său şi, totodată, principala sa sursă de inspiraţie este regizorul Rainer Werner Fassbinder. De aici poate şi Sátántangó (1994), curajosul său film de şapte ore, care se înscrie în seria filmelor epice care modifică viziunea asupra timpului, alături de Berlin Alexanderplatz (1980), al aceluiaşi Fassbinder (cincisprezece ore şi jumătate).
Regizorul maghiar manifestă o recurenţă în utilizarea cadrelor dezolante, a spaţiilor exterioare pustii, fie cu puţine personaje (ca în Kárhozat / Damnare, din 1987), fie cu animale (câini, vaci), fie cu personaje colective neindividualizate (oameni dansând, spectatori). În filmele lui Béla Tarr natura trebuie să fie în acord cu stările interioare ale personajelor: plouă sau sunt temperaturi de minus 20 de grade. Spaţiul nu e niciodată unul al metropolei: nu se depărtează de lumea micilor oraşe de provincie, şi chiar de cea rurală izolată (cooperativa agricolă din Sátántangó). În aceste spaţii umede, noroioase, murdare, dramele eroilor prind rădăcini mult mai adânci. Totodată, dinamica temporală e una apropiată realităţii - crede în aşteptare şi în tăcere, utilizează cadre fixe (de regulă foarte lungi, de aproape zece minute multe dintre ele) sau panoramări lente, multe prim-planuri sau planuri medii. Camera rămâne nemişcată şi tocmai atunci când avem senzaţia că suntem pironiţi pe scaun ca la un spectacol de teatru, Tarr lasă aparatul să "alunece" uşor. Astfel pornim noi înşine în căutare şi descoperim povestea împreună, cu încetineala unei priviri obosite şi timide. Tarr însuşi, în calitatea sa de creator, e înarmat cu multă răbdare, pentru filmarea unui cadru de zece minute fiind necesară chiar şi o săptămână de filmare.
În estetica vizuală, regizorul se apropie de poezia imaginii tarkovskiene, însă nu-i lipseşte apropierea de teatrul absurdului, apropiere pe care reuşeşte să o adapteze perfect cinematografiei. Kárhozat, filmul cu care Béla Tarr se instituie ca unul dintre regizorii europeni importanţi, este, poate, dintre filmele sale cele mai cunoscute, cel care explorează cel mai mult zona realismului, cutremurător prin absurdul situaţiilor. Povestea nu e însă dublată de umor negru - aşa cum se întamplă în Sátántangó - ci e adusă până în cele mai profunde şi mai încărcate zone emoţionale. Karrer, eroul filmului, putea fi doar un bărbat care iubeşte o femeie ce nu îi e soţie. Acest lucru nu e suficient pentru Tarr şi pentru bunul său prieten László Krasznahorkai (scenaristul său): personajul devine exponentul omului afectat de exterior care vede în schimbare, în noutate, răul; modificarea apare ca un păcat, pentru că ea duce la metamorfozarea situaţiei de până atunci. Singura scenă animată din întreg filmul este cea din bar, atunci când locuitorii oraşului dansează (sau mai degrabă ţopăie haotic) pe pardoseala udă şi noroioasă, sub aburi de alcool şi extaz. De neuitat rămâne ultima secvenţă, cu un Karrer în splendoarea incapacităţii sale, lătrând şi dând târcoale unui câine, printre dâmburile de pământ şi pietre. După cele două ore de vizionare realizezi că această întreagă "tărăgăneală" nu a fost decât modalitatea prin care Tarr ne îndeamnă să înţelegem sentimentul dragostei şi al trădării (temă pe care regizorul însuşi o descrie ca fiind simplă şi chiar primitivă).
A doua colaborare a regizorului cu scriitorul László Krasznahorkai va da naştere adaptării cinematografice a romanului Sátántangó. Filmul este, atât prin întindere cât şi prin manieră, de neuitat. El spune povestea (din prisma unui narator - doctorul - dar şi a altor personaje) unei cooperative agricole pe parcursul a câteva zile ploioase de toamnă. "Inspirată din paşii de tango - şase înainte, şase înapoi - structura romanului se reflectă şi în film, în suprapunerile sale temporale, prezenţa celor 12 secţiuni şi coregrafia remarcabilă a camerei". (Jonathan Rosenbaum) Béla Tarr ne determină pe parcursul acestui film, să ajungem să fim aproape, să înţelegem şi chiar să ne fie dragi, nişte personaje care în mod normal ne-ar provoca repulsie şi ne-ar indigna. Această mare reuşită e datorată în principal cadrului intim în care ajungem să intrăm de îndată ce am început vizionarea acestui film. Obişnuinţa, cele şapte ore, umorul negru, fluiditatea coregrafică a mişcărilor de aparat, fac ca acest "tango al Satanei" să fie un ritual în sine, veritabil creator de interacţiune şi empatie, de periculoasă implicare şi falsă apartenenţă la poveste. Sátántangó rămâne unul dintre cele mai impresionate filme ale anilor '90, poate la fel de important ca Pulp Fiction-ul lui Tarantino, servind ca o majoră sursă de influenţă pentru noua mişcare remodernistă din cinematografie (mişcare care cere reîntoarcerea cinema-ului la emoţional şi spiritual).
La opt ani distanţă de acest film epic, Tarr revine în 2000, cu Werckmaister Harmoniak, o adaptare a romanului Melancolia rezistenţei, a aceluiaşi Krasznahorkai. Povestea este una cu iz apocaliptic, un fel de Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat, piesa scrisă de dramaturgul român Matei Vişniec (şi disponibilăî în ediţia electronică publicată de Editura LiterNet aici - nota LiterNet). Într-o comunitate izolată, o trupă de circ îşi face apariţia şi ajunge să disturbe armonia oraşului. Principalul punct de atracţie, o balenă împăiată, aduce după sine o figură enigmatică - "prinţul" - care atrage violenţă şi dezastre. Acest film e poate cel mai "de acţiune" al lui Béla Tarr, în aceeaşi măsură în care păstrează cel mai bine un echilibru raţional între simbol, absurd şi realism.
A Londoni férfi (2007) e un film cu recunoaştere din partea criticilor europeni, un film mai apropiat de zona introspectivă din Kárhozat, însă cu spaţii mai complexe, mai variate şi chiar mai populate. E poate cel mai puţin metafizic film al regizorului maghiar, evitând o direcţie tezistă. Apelează la situaţii banale de viaţă, la discuţii naturale şi decide să inducă stranietatea din atmosferă, unghiulaţie şi mişcări de aparat. Povestea este simplă: Maloin, paznic de noapte într-un port, e martorul pierderii unei valize furate, pe care decide să o recupereze, păstrând cele 60.000 de lire. Ceea ce face captivantă această situaţie este zona realismului psihologic, aproape dostoievskian, în care se avântă de această dată Béla Tarr.
În trei din filmele regizorului maghiar, A Londoni férfi, Werckmaister Harmoniak şi Kárhozat, întâlnim un personaj enigmatic, recurent prin actorul care îl interpretează (Gyula Pauer) şi prin rolul său - barman. Sub diverse nume (Tapster, Mr. Hagelmayer, Willarsky) acest personaj îşi face loc în cinematografia lui Tarr, acţionând poate ca un fir roşu, menit să-i reamintească realizatorului care sunt paradigmele în care îşi permite să creeze nebuneşte.
Béla Tarr explorează în filmele sale zonele întunecate ale spiritualităţii umane, trăirile intense şi încărcate de tensiune şi de aşteptare. După două (sau şapte ore, pentru cei mai curajoşi), ai toate şansele să devii un spectator frustrat. Regizorul afirmă că nu vrea să spună povestea, ci vrea să ajungă aproape de oameni, vrea să înţeleagă viaţa, aşa cum se scurge ea în fiecare zi. Pentru cei care sunt dispuşi să trăiască asta şi în film, Béla Tarr e de neocolit.