WebSiteStory, provocare pentru critică

"Nu-i un film minimalist, nici de festival, e un film comercial", a spus Dan Chişu la premiera filmului său de ficţiune, de debut şi fără finanţare publică, WebSiteStory. O luciditate a autodefiniţiei, în măsură să pună în încurcătură pe cîte un practicant al "cronicii de întîmpinare", în ultimul timp confruntat cu mari dificultăţi de situare a diversificărilor de gen, specie şi paliere, parcurse de Noul Cinema Românesc.

Pe ici, pe colo, producţii precum Pescuit sportiv de Adrian Sitaru sau Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Şerban au fost "întîmpinate" cu veritabile radicalisme ale intoleranţei doctrinare, fără minima percepţie a condiţiei de film de debut ori de underground sui generis. Am citat doar primul şi ultimul caz de dată recentă, din ce nu ezit să numesc "malpraxis critic". Dar delictul deontologic s-a vădit şi în pretenţiile cu reproşuri sentenţioase, adresate debutanţilor întruniţi de scenaristul şi producătorul Cristian Mungiu, pentru miniaturile comice Amintiri din Epoca de Aur. Iniţiativa însăşi a fost stigmatizată textual, fie ca "nedemnă" de autorul lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, fie cu suspiciuni curat politice, fiindcă realizatorii şi-au îngăduit luxul să trateze pe alocuri cu sarcasm eliptic ori cu umorul parodiei ironice ororile şi stupizeniile fostului regim.

Ce ne facem acum, cu un film declarat comercial şi nu de festival şi, pe deasupra, cu licenţe care au dus la interdicţia IM 18?! Doar ştim că marca Noului Cinema Românesc a fost atestată numai şi numai prin filme de autor dramatice, acceptate în competiţii şi premiate ca atare, mai ales la Cannes (alte festivaluri cam greşesc, pare-se, acceptînd şi premiind cîte un film ce nu ne prea entuziasmează, în linia exclusivă a "neorealismului" şi, strict, a definiţiilor unui André Bazin din anii '50)!

Cunoscut, iniţial, şi, nu de puţine ori, contestat ca antreprenor al celui dintîi festival de film privat din ţară, şocînd suplimentar, prin aparenta inserţie a unei particule din propriul nume în titlul festivalului DaKINO, Dan Chişu s-a remarcat ulterior prin reportaje apăsat autoreferenţiale despre călătoriile sale în jurul lumii, în aceeaşi ordine de idei profană ca emisiunile sale culinare, la diverse televiziuni. Iar acum ne intrigă sau ne cucereşte, cu tupeul convingerii transparente, că poate trata şi lungmetrajul de ficţiune autofinanţat, în ordinea de idei a unui gourmet (a nu se confunda, totuşi, cu banalul gourmand). El iniţiază, prin încifrat intitulatul WebSiteStory, încă o specie inedită în peisajul autohton - o specie de graniţă, pe care, pînă a fi eventual botezată în consens şi neaoş, aş numi-o, cu un barbarism din comerţul cu băuturi: filme des connaisseurs. Autorul (îi putem spune liniştiţi astfel, fiindcă semnează singular regia şi scenariul, deşi în textul publicitar se spune că "filmul nu a avut un scenariu") cunoaşte atît de bine, la sursă şi sistematic, culisele tinerimii artistice şi mondene actuale, cum ştie şi "clenciurile" tehnice ale modalităţilor de filmare de ultimă oră, încît a socotit probabil superfluu să le filtreze sever şi să le plaseze într-o construcţie dramaturgică betonată. De fapt, "profanul" Dan Chişu e un postmodernist rafinat, liber de orice morgă snoabă, încît ar fi surprinzător să constatăm că nu-i ultragiază prea grav (n-am controlat, dacă n-a făcut-o deja) pe partizanii puri şi duri ai prea puţin cunoscutului, dar des invocatului André Bazin (profet, de fapt, al "cinematografului impur", nu al depăşitului "neorealism"), nici pe fidelii pudorilor de conivenţă.

În contextul tutoror licenţelor permisive (limbaj "vulgar", gesturi "obscene", detalii de recuzită aşijderea, cu efecte comice eclatante, dar uneori "grosiere", plus consumul de alcool şi droguri), ceea ce distanţează acest experiment de comercialul facil, adjudecîndu-i virtuţi din sferele superioare ale culturalului şi artisticului, este însăşi trama multiplu etajată a filmului. Ea este schiţată de la primul cadru, apoi amplificată reiterant, ca laitmotiv: confesiunea fără crispare, în faţa propriei camere de filmare, a crimei făptuite de Laura (18 ani, în interpretarea de maximă naturaleţe a necunoscutei Crina Semciuc), spre răzbunarea uciderii din culpă involuntară a prietenei sale, Mira (la rîndu-i, inedită şi firească, Diana Gruşcă). Cele două noneroine principale trăiesc în subsidiar şi în surdină drame suprapuse: răzbunătoarea Laura află abia la majorat că e orfană, tratată sever de părinţii adoptivi, pentru amiciţia cu suspecta Mira, iar aceasta, înainte de a fi victima unui accident de maşină din neatenţie, e culpabilizată de anturaj, ca urmare a trucării cu umor sadic a unui spot porno postat pe net. În acest carusel tragicomic decontractat, roluri-cheie ("mănuşă"), cu efecte irezistibile, îi revin teleastului Oreste - criminalul fără voie, dar cinic cît cuprinde - şi lui Florin Piersic jr., distilînd ambiguităţi subliminale, ca furnizor în două reprize al pistolului răzbunării, întîi de jucărie, apoi, de-adevăratelea.

Sînt doar cîteva dintre argumentele pentru includerea nou-venitului Dan Chişu, autodidact într-ale auctorialităţii filmice, în mica elită a Noului Cinema Românesc, alături de alt autodidact în materie (aproape uitat, după Fix Alert din 2005!), Florin Piersic jr., şi de promotorii legitimelor "filme epigonice", Bobby Păunescu şi Florin Şerban, ierarhizaţi daltonistic în unele cronici.