Un remake speculativ al unui horror clasic - A Nightmare on Elm Street

A Nightmare on Elm Street din 2010 nu are nimic din atmosfera sau din profunzimea originalului. Clona nereuşită de acum e un coşmar cumplit pentru fanii originalului şi pentru toţi cei care-şi doresc să vădă un horror bine făcut. Dacă aş avea putere să manipulez minţile, m-aş concentra să-i fac pe fanii recenţi ai horrorului să-şi ridice standardele. Dacă te numeri printre cei din vechea generaţie, crescuţi cu filmele de groază optzeciste, care compensau limitările de buget cu imaginaţia, sugestia şi oroarea viscerală, eşti automat condamnat la nefericire în deplorabila epocă a torture-porn-ului. Mai mult, eşti forţat să vezi cum Hollywoodul îţi hăcuieşte peliculele-far ale tale.

A Nightmare on Elm Street comite două păcate capitale: 1. Imbecilitatea de a reface ceva perfect. 2. Înlocuirea iconicului Robert Englund (Freddy Krueger) cu newcomer-ul Jackie Earle Haley. În ciuda efectelor speciale primitive şi al look-ului ieftin, originalul ţi se înfigea în subconştient şi te viola mental.


Producători lacomi, creativitate zero

A Nightmare on Elm Street in 2010 ste cel de-al şaselea remake după un film de groază clasic, pe care regizorul / producătorul "action" Michael Bay îl face. Compania lui de producţie, Platinum Dunes, a impus un regizor de clipuri, o estetică vizuală mai sumbră şi mai lucioasă şi câţiva actori arătoşi, cu o redusă experienţă de televiziune în spate, care să umple lista victimelor.

Rezultatul nu are nimic din atmosfera sau din profunzimea originalului; mai grav, îi lipseşte exact acel impact primar, acea groază rudimentară. Primul, cu atmosfera lui dark / suprarealistă, a lansat, practic, sub genul horror fantasy. Aşa a luat fiinţă un nou specimen de ucigaş, o fantomă oribilă care se căţăra în interiorul viselor adolescenţilor şi aşa suficient de tulburaţi de hormoni şi de angoasă. Freddy Krueger era o născocire cu adevărat înfricoşătoare, de-a dreptul jungiană, un sadic viciat care, însă, avea un simţ al umorului la fel de tăios precum ghearele sale.

Craven ne demonstra că horrorul funcţionează cel mai bine atunci când nici personajele şi nici publicul nu sunt lobotomizaţi. Varianta 2010 e o clonă obosită, care ne convinge, încă o dată, că producătorii lacomi nu mai trebuie să se chinuie să fie creativi, pentru că noii fani ai horrorului au pretenţii atât de mici, încât efortul devine inutil. Clipangiul Samuel Bayer se dovedeşte complet lipsit de personalitate: nu e în stare nici măcar să stăpânească curgerea unui film de lungmetraj, deoarece comută de la o secvenţa de vis la o alta, fără nicio ambiţie de coeziune.

Dacă originalul o avea în centru pe inteligenta şi inventiva Nancy, aici focusul se schimbă pe grupul de adolescenţi terorizaţi, pe care nu ajungem să-i cunoaştem şi de care nu ne pasă că sfârşesc cum sfârşesc. A Nightmare on Elm Street 2010 e, într-adevăr, un coşmar cumplit pentru fanii originalului şi pentru toţi cei care-şi doresc să vădă un horror bine făcut.