Un soi de destin grecesc - Julia

Când Cassavetes a întâlnit-o pe Gena Rowlands în 1980, a rezultat unul din cele mai frumoase studii caracterologice, evident în cheia esteticii cinemaului independent. Gloria (1980) poate sta alături de À nos amours (1983, r. Maurice Pialat) sau Conte d'hiver (1992, r. Eric Rohmer) sau de The Cement Garden (1993, r. Andrew Birkin) după romanul omonim al lui Ian McEwan. Legat de estetică, există o categorie aparte de artişti care îşi asumă "Big bang-ul" cinemaului, respectiv fotografii, iar Julia certifică teoria - Erick Zonca a scris scenariul după ce a văzut o poză de Helmut Newton. Arta fotografică a australianului, pionieră în zona New Objectivity, are influenţe din zona fashion - roşcate cu alură etilică conducând haotic decapotabile prin Los Angeles, spre exemplu. Şi încă o sursă de inspiraţie - debutul lui Lance Hammer, Ballast. Şi încă o muză - Tilda Swinton. Şi nevoia regizorală de a confrunta imaginea Americii glamourous cu ceva violenţă (de unde şi adevărul mult căutat) - degradarea cauzată de alcool, minciună, recurenţă, relaţii de la 6 la 7 dimineaţa într-un Lincoln din anii '60 - per total, dezumanizare.

Când filmul a fost prezentat la Berlin în 2008, Tilda Swinton a făcut furori, dar se pare că în topul preferinţelor rămâne femeia puternică distrusă de propria lăcomie - în fond asta apreciază Hollywood-ul, teoria minimală - să ne căutăm pe noi înşine. În fine, faţă de Michael Clayton (2007, r. Tony Gilroy), aici joacă o femeie între două vârste ale cărei căutări în viaţă se rezumă la alcool, tutun şi bărbăţi generatori de dimineţi amnezice. Ca în orice studiu de personaj, se chestionează evoluţia şi pentru asta avem nevoie ca Julia să intre în situaţii în care să îşi devoaleze frustrările acumulate şi nevoia de a ieşi din propria captivitate. Cu alte cuvinte, într-o zi trage perdelele şi merge să audă vestita replică: Hi, Julia! Între păhărele de vodcă şi nopţi ce necesită multă mişcare de cameră, Julia îşi pierde slujba, propria singurătate şi ultima urmă de consideraţie din partea unicului prieten, Mitch. Cu toatea acestea, e din ce în ce mai convinsă că nu ea e de vină pentru situaţia sa, ci un adevăr necunoscut, inexplicabil, un soi de destin grecesc. La întâlnirile cu cei ce împărtăşesc optimismul său virtual, o întâlneşte pe Elena, o mexicancă al cărei diagnostic oscilează între schizofrenie şi demenţă, care vede în Julia partenerul perfect pentru a-şi recupera copilul luat de socrul influent, mai conştient în orice caz de nevoia de o educaţie stabilă (talentul lui Erick Zonca se poate simţi şi în felul în care a ales vocea pentru bătrân - nu-l vedem niciodată, dar putem intui ce ceas poartă la mână).

În ciuda faptului că eroina e, în fond, o epavă pe care bărbaţii o mai frecventează doar pentru lascivitate, are în instinct o inteligenţă anume, un fel de basquiatism pe care nu-l poate controla decât în situaţii cheie - şi acum e vorba de bani, plus că viaţa nu poate trece fără a o gusta din plin - ştim ce ar face cu banii, dar câştigul ar însemna ceva în plus, un pseudostatut. Aşadar, decide să ia calea violenţei şi se pierde. În loc să-i ia căteva ore, ajunge până în Mexic, să-l îndrăgească pe puşti şi chiar să-şi privească îndoielnic propria moralitate. Termină prin a renunţa la bani, şi nu din oboseală, ci pentru că metaforic alege viaţa. Şi parcă Tilda Swinton e făcută pentru rolul acesta.

Mulţi l-au considerat thriller, important e că regizorul excelează şi la acest capitol. Poate că se pierde narativ pentru că nu e la fel de compact precum Cassavetes, dar călătoria e suculentă şi scăpările nu perturbă ritmul. Vizual aminteşte de Iňárritu şi Akin şi asta pentru că demersul regizoral e o îmbinare de idei care îşi au miezul în graniţe. Helmut Newman credea atât de tare în adevărul fotografiilor sale, încât a murit într-un accident în timp ce conducea flamboiant, aşa că şi Tilda Swinton a trebuit să consume alcool pentru a cădea în abis. Iar din abis te recuperezi cu dificultate. După 150 de minute de peripeţii de tip New Beat, Julia refuză un mexican - nu din raţionamente politice, ci morale.