De ce mi-a plăcut Café Noir

La Cluj mi-am trimis toţi prietenii să vadă filmul coreean Café Noir, de parcă l-aş fi făcut eu, nu Jung Sung-il... Cineva scria că au reuşit să descifreze ADN-ului uman, dar alchimia dintre Film şi Spectator rămîne un mister. Nu prea ştiu să spun de ce mi-a plăcut Café Noir, aşa cum nu ştiu să spun de ce Gegen die Wand şi Dancer in the Dark mă izbesc cu capul de toţi pereţii, sau de ce plîng la Titanic de cîte ori îl văd (am ajuns să plîng la generic)...

Este vorba, cred, despre pudoarea sentimentelor: e ca şi cum ar trebui să explic o relaţie intimă cu un bărbat. Café Noir e un film cu un gust original, ca ciocolata amară cu ardei iute. L-am văzut la Veneţia în 2009, în singura sală de cinema din lume fără toalete, lucru care este practic interzis prin lege. Italienii au reuşit performanţa să construiască o sală nouă, fără baie: dacă nu mai poţi, trebuie să ieşi, să te duci la Cazinoul din Lido şi să te întorci. Eu nu mai puteam, dar am rezistat 197 de minute, fără să respir. Prima jumătate de oră este grea, mai ales secvenţa (luuungă) în care fata mănîncă un hamburger. Dar pe urmă te ia de mînă şi te duce departe. Nu-l pot uita. Mi-aduce aminte de un moment din viaţa mea; aveam 18 ani, eram la Londra. Într-o seară, în metrou la Charing Cross, am văzut un băiat cu o chitară; avea părul lung şi ochii verzi. L-am văzut de departe şi numai cîteva secunde, dar continui să mă gîndesc la el şi îl visez des: un Sliding Doors al vieţii mele. Cînd mă îndrăgostesc de o imagine, o păstrez cu mine.

Din Café Noir mă obsedează plimbarea cu motocicleta prin Seoul şi sunetele muzicii care explodează pe ecran; şi cum dansează ea la bar, mişcări hipnotice, fascinante. Contează şi faptul că Suferinţele tînărului Werther de Goethe şi Nopţile albe ale lui Dostoievski, romanele care au inspirat filmul, sînt două cărţi pe care le iubesc.

Mi-a plăcut Café Noir pentru că vorbeşte despre dragostea pe care o aşteptăm, dar care ne prinde mereu în mod neaşteptat, despre dragostea respinsă, dar visată. Pentru că experienţa timpului devine flux de conştiinţă şi formă a neputinţei noastre; pentru că exprimă eleganţa nefericirii, pentru că "Orice început are sens doar pentru că va exista o urmare şi va exista un sfîrşit" (Jean d'Ormesson).

Pentru că tragiromanticul protagonist, profesor de muzică, are o singură şansă, aia de a face aceeaşi greşeală de două ori, mişcîndu-se liber şi fără teamă printre modele cinematografice exemplare (Park Chan-wook şi Kim Ki-duk, cel care spune că dorinţa creează dependenţă şi duce la naşterea gîndurilor criminale); pentru că pe ecran timpul nu trece, ci se acumulează, iar cînd se aprind luminile în sală imaginile continuă; pentru că te face să înţelegi că viaţa e scurtă, dar zilele sînt infinit de lungi.