Criza economiei, nu a teatrului - Festivalul de teatru de la Berlin, 2010

Ediţia a 47-a a marelui Festival de teatru din spaţiul de limbă germană, care se desfăşoară în fiecare lună mai la Berlin pe durata a circa trei săptămîni, a avut cîteva particularităţi: mai întîi, dorinţa de deschidere şi cooperare internaţională, semnalizată şi prin includerea unui simpozion intitulat Atenţie la tranziţie: Meet International Theatre Makers, realizat în cooperare cu Institutul Goethe, Ministerul de Externe şi Allianz Kulturstiftung. În acest sens, discursul inaugural al festivalului din 2010 a fost rostit de fostul ministru francez al Culturii, Jacques Lang, care şi-a încheiat alocuţiunea spunînd că, deşi în momentul de faţă "mulţi politicieni consideră teatrul drept un lux inutil şi iau drept pretext criza economică pentru a justifica reducerile bugetare din cultură", el, dimpotrivă, consideră că "actuala criză îşi are raţiunile ei nu doar financiare, ci şi morale şi intelectuale". Iar teatrul, ca "artă revoluţionară, a rezistenţei intelectuale, care pune ordinea existentă sub semnul întrebării... şi poate oferi tineretului o altă formă de viaţă", trebuie tocmai în vremuri de criză "sprijinit şi mai mult: [...] teatrul e azi mai politic decît ar putea fi vreodată politica". Iată o frumoasă întorsătură retorică din partea unui politician - ce-i drept, nu unul oarecare: Lang a fost timp de un deceniu şi jumătate directorul Festivalului de la Nancy şi a condus o vreme un teatru parizian - şi nu poate decît să-i bucure pe iubitorii de teatru. Ceea ce spune el pare că, cel puţin în Germania, are o anume acoperire, chiar şi în paralel cu unele reduceri de buget.

Mai multe lămuriri în această privinţă ni le dă conducătoarea Festivalului de la Berlin, Iris Laufenberg. Ea precizează că Fundaţia Culturală a Federaţiei stimulează actualmente financiar instituţia atît de precis articulată a "teatrului municipal" german pe două direcţii aparent contradictorii: aceea a teatrului "de-acasă" şi a celui "de voiaj" - asta însemnînd că "pe de-o parte teatrele municipale vor trebui să-şi intensifice activitatea chiar în zonele social mărginaşe ale propriei urbe, iar pe de alta... să voiajeze în lume cu idei noi şi cu actori".

Spre deosebire de alţi ani, cele (ca întotdeauna) zece spectacole selectate din anul teatral precedent, s-au bazat foarte puţin pe dramaturgia clasică şi aproape exclusiv pe texte contemporane, mai multe dintre acestea avînd ca temă, ce-i de mirare, sărăcia, criza economică mondială şi crahurile bancare. Poate că şi din această cauză spectacolele au părut să fie anul acesta mai puţin reverenţioase în faţa tradiţiei, mai inovatoare. Iar balanţa selecţiei a înclinat - mai spune tot Iris Laufenberg - nu doar spre "personalităţile regizorale puternice", ci şi spre "piesele puternice".

În Omule, încotro?, spectacolul realizat la Münchner Kammerspiele după romanul lui Hans Fallada (1893-1947) în versiunea scenică - un maraton actoricesc de patru ore şi jumătate! - şi în regia belgianului Luk Perceval, tot despre criza economică mondială este vorba: despre aceea din 1929, însă, deşi cîteva trimiteri la cea actuală sînt evidente, şi despre cum se descurcă (sau nu) oamenii mărunţi cu greutăţile ei. Cunoscut în traducere şi cititorului român, acest roman sentimental, de enorm succes, al lui Fallada narează povestea de iubire din timpul marii crize dintre Pinneberg şi soţia lui, Lämmchen (Mieluşel), care îşi închipuie amîndoi că unor oameni cumsecade, harnici şi economi ca ei "de fapt n-are ce să ni se-ntîmple nimic rău - ar fi lipsit de sens!" Perceval, care lucrează de cîţiva ani buni în Germania şi a fost angajat din stagiunea 2009/10 ca regizor-şef la Teatrul Thalia din Hamburg, voia de mult să pună în scenă romanul scris în 1932, pe care, ţinînd cont de cele ce-au urmat atunci în Germania şi dincolo de ea, l-a considerat dintotdeauna ca avînd "un caracter profetic de o precizie aproape înfricoşătoare".

Pe deasupra, a fost fascinat şi de "extrema naivitate a celor doi protagonişti". În centrul scenei altminteri goale (scenografia: Anette Kurz) se înalţă ca un altar o relicvă a erei tehnice, un orchestrion, ceva între un tonomat şi un synthesizer. Pe scenă sînt proiectate imaginile impresionante dintr-un clasic al filmului mut, Simfonia unei metropole (1927) al lui Walther Ruttman. Nouă actori admirabili - dintre care se evidenţiază, în rolurile principale, Paul Herwig (Pinneberg) şi Annette Paulmann (Lämmchen), ambii distinşi la acest festival cu Premiul 3sat (dotat cu 10.000 de euro) al televiziunilor publice reunite, iar Paul Herwig în plus, şi cu premiul "Alfred Kerr" (5.000 de euro) - interpretează treizeci şi opt de roluri diferite (trecînd uneori cu o rapiditate uimitoare de la un rol la altul): Hans Kremer, de pildă, care briază în rolul unui codoş lunecos, sau Wolfgang Pregler, în cel al unui şef de "cadre", şi care tot el mai joacă alte şapte roluri de bărbaţi şi femei. Dramatizarea lui Perceval face un pariu riscant pe care-l cîştigă: dialogurile scenice alternează cu (lungi) pasaje narative preluate ca atare, aproape neschimbat, din roman. Dacă rezultatul e cumva plicticos? Nici gînd! Văzînd acest spectacol constaţi că, cert, teatrul epic (care, pe alocuri, îmbracă aici forme extreme) încă n-a murit. Un spectacol remarcabil, răsplătit în final de public, deşi extenuat, cu aplauze prelungite.

Alături de alte spectacole din festival, precum Life and Times (sosit din Austria, concepţie şi regie Kelly Copper & Pavol Liska/Nature Theater of Oklahoma, de la Burgtheater), spectacolul prezentat de Schauspielhaus Graz demonstrează şi el efortul de conlucrare internaţională dintre teatrele instituţionalizate şi diversele trupe de actori liber constituite. Viktor Bodó, tînărul regizor ungur, considerat un soi de "copil-minune", a fost angajat cu doi ani în urmă la Schauspielhaus Graz de o directoare cu experienţă şi fler, de origine poloneză, Anna Badora (care a lucrat pe lîngă Giorgio Strehler, la Piccolo Teatro din Milano, şi mai apoi a fost asistenta lui Peter Zadek, la Berlin). În aceşti doi ani, Bodó - care şi-a făcut un nume şi cu două montări după Kafka, un autor pentru care are o afinitate specială - a făcut ca teatrul din Graz să atragă atenţia cîtorva importante festivaluri europene, iar anul acesta, de pildă, să fie invitat pentru prima oară la festivalul berlinez cu un spectacol realizat după piesa lui Peter Handke, Ceasul cînd n-am ştiut nimic unii despre alţii (durata: ceva mai mult de o oră şi jumătate). Cei cincisprezece actori cu care lucrează aici Bodó provin atît de la Schauspielhaus Graz, cît şi din trupa experimentală înfiinţată chiar de regizor în 2008 la Budapesta sub numele uşor bizar de Szputnyik Shipping Company. Piesa lui Handke din 1992, fără cuvinte, dar cuprinzînd în schimb 60 de pagini de minuţioase indicaţii de regie, nu face decît să-i prezinte spectatorului nişte trecători traversînd o piaţă însorită dintr-un oraş - circa 350 de personaje diferite (nu numai orăşeni, ci şi pescari şi ţărani sau personaje de basm şi mitologice). Regizorul declară cu francheţe că a optat pentru această piesă fiindcă "e foarte obositor să lucrezi într-o limbă pe care n-o înţelegi la perfecţie".

Cu acordul autorului, Bodó a dat o altă interpretare "libretului": "Piesa lui Handke a fost pentru mine doar un punct de plecare: o poveste dintr-un spaţiu urban, o piesă mută. Aproape tot restul l-am schimbat apoi". El a schiţat în spaţiul unei zone pietonale (scenografia: Bodó şi Pascal Raich) din apropierea unui parc (la început, liniştea nu-i tulburată decît de un idilic ciripit de păsărele) nucleele unor trame dense, alerte, fulgurante, care se intersectează sau se desfăşoară în paralel şi a căror semnificaţie e mai totdeauna doar parţială, ceţoasă ori pur şi simplu impenetrabilă, deşi majoritatea personajelor în jurul cărora se ţes aceste frînturi de poveşti sînt desenate precis şi au reacţii puternice: un electrician-instalator, care tot meştereşte ceva fie la canalizare, fie la tabloul electric (ceea ce stinge şi aprinde luminile de pe scenă, şi uneori le reaprinde inoportun pe cele din sală), un turist cu harta oraşului în mînă, dar cu probleme de orientare, o misterioasă femeie în roşu, un tip boem şi aiurit (ar putea fi un poet), care cînd şi cînd izbucneşte triumfător în cîntecul Maria, Maria! din Westside Story, un motociclist (drogat sau traficant de droguri, poate şi killer în serviciu comandat sau, cine ştie, poate că n-a comis decît un nefericit accident de circulaţie?), o femeie-manager aflată într-o relaţie neclară cu precedentul, un paznic la muzeu care, niţel sadic, le tot arată vizitatorilor ocazionali ceva misterios printr-o fantă şi care-i înspăimîntă de moarte, o sinucigaşă (care se aruncă sub ochii noştri, pe fereastră, dar se zdrobeşte de caldarîm abia peste vreo jumătate de oră, spre sfîrşitul spectacolului), o funcţionară de la poştă excedată de muncă, care trece printr-o dramă obscură şi e concediată cu cruzime, şi o sumedenie de alte poveşti la fel de încărcate sau de lipsite de semnificaţie. Ele se petrec pe scena deschisă sau în cele cîteva mari containere de pe margine (pe role, putînd fi împinse în mijlocul scenei şi devenind atunci locul principal de acţiune), care reprezintă cîteva spaţii distincte: o cafenea, un salon de spital, un oficiu poştal, o încăpere într-un muzeu, un compartiment de tren etc.

Poate că tot acest puzzle de situaţii şi trame, care se desfăşoară pe scenă într-o coregrafie extrem de elaborată, nu ascunde mare lucru (dar viaţa noastră de zi cu zi adeseori n-o face nici ea), poate că totul nu-i decît un act de bravură al prestidigitatorului Bodó - oricum ar fi, perfecţiunea sincronizării pe un ritm trepidant e fascinantă, la fel şi trecerea de o uluitoare precizie de la întîmplările vizibile pe scenă la cele ascunse ochiului spectatorului, dar filmate live de un cameraman virtuoz (care e, totodată, şi personaj) şi proiectate pe un ecran. Iar muzica lui Klaus von Heydenaber e excelentă şi se cuvine menţionată în mod cu totul deosebit.

De şapte ani, de cînd merg anual la acest festival, voiam mereu să văd un spectacol al elveţianului Christoph Marthaler, care e un invitat aproape permanent. Nu reuşeam, însă, fiindcă ori ajungeam la Berlin după serile în care spectacolele lui fuseseră programate, ori trebuia să plec înainte de a le veni rîndul.


Un pamflet teatral plin de spirit

De data asta am avut noroc, reuşind să văd în Hangarul 5, de o înălţime enormă, al fostului aeroport Tempelhof (definitiv închis în urmă cu doi ani) pamfletul său teatral plin de spirit tot la adresa crizei economice, a celei actuale de data asta, intitulat Butzbach la scară colosală. Colonia perenă. Ce înseamnă acest Butzbach? Mai nimic, în afară de faptul că numele trimite la Utzbach, un tîrguşor prăpădit şi grotesc imaginat de Thomas Bernhard într-o piesă din 1984, Făcătorul de teatru. Marthaler lucrează de multă vreme mereu cu acelaşi grup de intimi: cu scenografa Anna Viebrock, cu secretara literară Stefanie Carp, care dă formă dramaturgică ideilor regizorale, şi cu o "trupă de solişti" (nu găsesc alt termen pentru aceşti interpreţi străluciţi care - fiecare pentru sine - ar putea fi vedeta altor teatre, dar care preferă munca mai degrabă anonimă în acest "colectiv", şi cărora li se mai spune "familia Marthaler". Regizorul, care este şi un talentat muzician şi a debutat spre sfîrşitul anilor '80 cu seri teatral-muzicale, şi-a elaborat de-atunci încoace propriul gen de teatru muzical. În "proiectul" său Butzbach (durata: circa două ore şi un sfert), conceput împreună cu Anna Viebrock iniţial pentru Săptămînile Festivalului de la Viena, ne sînt prezentaţi cei cincisprezece pensionari (pacienţi, clienţi?) ai Institutului de Producere a Fermentaţiei (ce nume aiuritor!), în interiorul căruia regăsim o adunătură de elemente definitorii ale civilizaţiei noastre: este vorba de livingul uriaş - mai degrabă de o hală unde cei cincisprezece locuiesc şi vegetează - al unei case, living care e, în acelaşi timp, şi centru comercial, şi bancă, şi sală de fitness, şi depozit de mobilă, şi azil de noapte ori spaţiu al unei parade a modei, dotat cu mai multe garaje (interioare!) şi cu multe alte lucruri. În fundal există un studio radiofonic unde operează ca şef incontestabil un "Controlor muzical".

Pensionarii se deosebesc prin trăsăturile lor mai mult sau mai puţin vagi sau chiar perfect nesemnificative ori uşor absurde, purtînd nume precum: "Însărcinatul cu securitatea", "Fata precoce", "Tipul îngrijorat care telefonează", "Căutătoarea de noroc" etc. Toţi aceşti pensionari ai Institutului formează o comunitate de rătăciţi şi perdanţi ai capitalismului (aşa cum ar mai putea fi şi mulţi alţii), chinuiţi de spaime existenţiale şi de patima consumerismului. Reacţia lor la ce li se-ntîmplă fie că nici nu există, fie că e abia schiţată, atitudinea generală e de aşteptare pasivă, pigmentată de mici explozii de falsă vioiciune: "Ia, hai să vedem ce ne mai aşteaptă".

Institutul pare a fi un soi de azil pentru o umanitate cu "termenul de garanţie expirat" (care deja a "fermentat") - o critică a capitalismului ajuns într-o fază tîrzie, dar, fireşte, nu în maniera în care-o făcea cîndva comunismul, stupid-lozincardă şi plină de ură otrăvită, ci cu umor scînteietor, cu melancolie fină, reflexivă şi cu autoironie din belşug, fără a pretinde că ai deţine secretul cine ştie căror soluţii utopice. "Am pierdut totul", spune bătrîna doamnă solicitînd sfios un împrumut. "Nu sîntem birou de obiecte găsite", îi răspunde sec bancherul. Şi mai încolo: ce atîta vorbărie despre criză, "importantă e stimularea creşterii economice nelimitate"! Reţeta obţinerii ei este, vezi bine, la îndemîna orişicui: "Să dăm din banii noştri băncilor care ni i-au luat, pentru ca ele să pună banii să lucreze în folosul nostru". În concluzie: "Gata cu risipa: trebuie să consumăm cît mai mult!". Şi-n tot acest timp, contrapunctînd ironic dialogul scenic, muzică şi iar muzică (pe bandă sau produsă live de excelenţii muzicieni-actori ai ansamblului: de un cor, de un trompetist care, de fiecare dată, cade leşinat după un sunet final incredibil de lung, de doi organişti, o cîntăreaţă de operă ş.a.): finalul din Fidelio ("O, cîtă bucurie... "), corul din Cantata cafelei ("Ce naşte din pisică şoareci mănîncă"), Schubert, Monteverdi, lieduri de Schumann şi Alban Berg, Bee Gees (Staying alive) şi, să nu uităm, Lili Marleen.

Pe scurt: o seară de o perfecţiune şi o artă extraordinare. Dar, te-ntrebi, amintindu-ţi de spusele de la început ale lui Jacques Lang: să fie arta asta "mai politică decît... politica", să poată ea "oferi o altă formă de viaţă" care să... Care să ce? Şi gîndul la acasă, unde-şi dau mîna criza economică şi bancruta politică şi morală ale unor meşteri-panglicari...

Şi, dacă tot vorbim de România, în cadrul secţiunii Tîrgul pieselor (Stückemarkt), care-şi propune de mai mulţi ani să descopere şi să promoveze noi autori din Europa, la acest important festival din spaţiul de limbă germană a fost pentru prima oară prezent şi un român, Ştefan Peca (n. 1982), cu o piesă al cărei titlu românesc nu-l cunosc, dar care, în traducerea germană, s-a numit Drahtseilakrobaten (Acrobaţi pe sîrmă). Dintre cele circa 300 de texte primite anul acesta de juriu, au fost selectate opt (printre care şi cel al lui Peca) pentru a fi montate sub forma unor spectacole-lectură, în fond nu prea depărtate de nişte spectacole finisate. Piesa lui Peca - excelentă, cu o suită de situaţii foarte "româneşti", în care se amestecă inextricabil comicul şi macabrul, logica şi absurdul - s-a bucurat de o montare foarte bună şi de nişte tineri actori talentaţi care au pus textul în valoare. Aplauzele au fost pe măsură de călduroase.

Festivalul de teatru de la Berlin acordă anual trei premii. Pe lîngă cele două deja menţionate, actriţa Margit Bendokat (n. 1943) a primit Premiul oraşului Berlin al Fundaţiei "Preußische Seehandlung".