Hamlet în concepţia lui Zefirelli - esenţa umană a simbolului emblematic

Zefirelli făcând Hamlet – e o provocare pentru spectatorul de cinema. Şi pentru cel de teatru, desigur. Precedentele create, Romeo şi Julieta, dar şi Iisus din Nazareth, au reprezentat abordări adânc umane, licitând naturalul autentic şi refuzând teatralul. Dulcele prinţ e un challenge perpetuu ("Cu toţii vor să joace Hamlet" – Carl Sandburg) pentru orice cineast, dinapoia sau din faţa camerei. Pentru orice artist dramatic, aflat pe scenă sau alături. Astfel că s-a făcut Hamlet în fel şi chip. Monumental, filosofic, abstract, aluziv, solemn sau lugubru.

Ciulei l-a plasat în epoca lui Bismarck, într-un spectacol newyorkez, în 1975, Kenneth Brannagh a invadat galeriile sălii palatului Elsinor cu soldaţii lui Fortimbrass, făcând implicit caducă întreaga hecatombă finală, Tocilescu l-a îmbrăcat pe acelaşi Fortimbrass în sacou roşu, iar oamenii lui îl înjunghie pe Horatio, blocând ultima dorinţă a dulcelui prinţ, Smoktu-novski s-a întâlnit cu sir Lawrence în teatralitate sublimă.

Cât despre Mel Gibson, o personalitate frustă, seducătoare, optimistă, eroică, dar şi plină de humor sănătos, un atare rol ar fi printre ultimele la care te-ai gândi. Iar el ne dă un Hamlet apropiat, inteligibil, sănătos şi pozitiv, până la punctul tragic în care lucrurile s-au învârtejit în jurul său şi l-au antrenat, fără voia lui. Mel Gibson e interpretul ideal, pentru viziunea lui Zefirelli, aşa cum fuseseră Leonard Waiting, Olivia Hussey, Gregory Powell, la vremea lor. Regizor şi interpret se întrebuinţează pentru a ne aduce aminte de simplitatea fundamentală a lumii şi a vieţii.

Nu întâmplător, din dialog, altfel conştiincios calchiat după textul original, atâta cât e, lipsesc replici celebre, cum ar fi "e ceva putred în Danemarca", sau "nu ştii să cânţi din fluier, dar vrei să cânţi din mine". Danemarca în care se întâmplă ceea ce ştim şi aşteptăm să vedem cum ni se va povesti de data asta nu e chiar putredă, odiosul aproape că intră în regula jocului.

Şi totuşi, jocul lui Mel Gibson, cu toată simplitatea, are o subtilitate interesantă. Hamletul lui se preface explicit nebun, mărturiseşte publicului că o face ca să-şi urmeze planurile, deşi vedem bine că nu are nici un plan, încă, abia sosirea actorilor ambulanţi îi dă o primă idee, de a testa onestitatea fantomei (deşi aceea îi confirmase propriile bănuieli, dar, nu-i aşa, un om sănătos la minte trebuie să aibă grijă că diavolul se poate ascunde în propriile noastre dorinţi). Iar modul cum se preface e lacunar, lipsit de consecvenţă, uneori uită (ceea ce ne confirmă simplitatea caracterologică). În schimb are momente de furie nesimulată, atât de acerbă, atât de intensă, atât de potrivită expresiei comune "înnebunit de furie", încât le dă dureri de cap celor ce-l urmăresc şi care nu mai pricep nimic. Dar are destulă forţă pentru a nu se da de gol cu totul. Iar întâmplările scenariului îl ajută.

Consecvent viziunii, Zefirelli, care e şi coscenarist, elimină cu totul personajul Fortimbrass, lăsând soarta moştenirii tronului Danemarcei în afara reflectorului interesului narativ. Distribuţia funcţionează remarcabil, Alan Bates e convingător, în rolul regelui, Glen Close e Geretruda ideală, senzuală, dar sfâşiată de pasiuni contradictorii, Paul Scofield bine conturat ca fantomă a tatălui, Ian Holm propune un Polonius credibil, cu personalitate, Helena Bonham Carter o Ofelie exactă, dozată. Poate doar Horatio e perdantul versiunii, fiind conceput ca figurant, totuşi cu un bun moment în ultima scenă.

Fişa tehnică :

Hamlet, 1990
Regia : Franco Zefirelli
Cu : Mel Gibson, Glen Close, Alan Bates, Helena Bonham Carter