Apartenenţa naturală la cultura continentului negru îi condamnă pe Diabate şi Toure la încadrarea în world music, genul acela insuportabil care a explodat după ce echipa Camerunului a produs surprize pe la campionatele mondiale de fotbal. Cu un pic de bunăvoinţă, pata poate fi uşor îndepărtată. Poate în cazul lui Diabate există un dram de adevăr într-o astfel de catalogare, datorită uzului de instrumente tradiţionale artizanale, cu precădere kora, un fel de contrabas-harpă construit dintr-un soi de pepene de-al lor, bănuit a sta la originile sound-ului flamenco. În schimb, pe Ali Farka Toure (recent decedat), istoria îl caracterizează drept un John Lee Hooker al Africii, e dublu laureat Grammy şi membru al renumitului top 100 chitarişti din istorie al revistei Rolling Stone. Locul lui Toure în istoria muzicii e atestat şi prin documentarul-serial The Blues - du Mali au Mississippi, realizat de o echipă de fani, printre care se numără Martin Scorsese şi Clint Eastwood.
Născut la o dată neînregistrată, într-un popas din deşertul Sahara, Toure e considerat inventatorul blues-ului malian. Am fost surprins să aud o muzică, în mare proporţie acustică, în care se regăseşte ADN-ul unor genuri mult mai populare decît acest surogat de folk malian - de la genurile latino (flamenco) pînă la blues-ul Americii mlăştinoase (consideraţie emisă şi în documentarul Martin Scorsese Presents the Blues, de către Scorsese însuşi, un alt individ suspect, şi probabil mîndru, de a fi o rudă foarte îndepărtată a lui Toure ori Diabate). Am folosit termenul "surogat" pentru că nu e vorba tocmai de muzică folclorică pursînge - albumul e influenţat în mod explicit şi conştient de genuri azi considerate americane, deşi acele genuri îşi au originile chiar în zona reprezentată de cei doi. Mai degrabă decît să prezinte muzică locală originală, Toure şi Diabate reabilitează blues-ul şi sound-ul latino, ca pe nişte fii risipitori, de aici familiaritatea sound-ului. Probabil dacă s-ar fi limitat la o demonstraţie etno pură, ar fi fost nevoie de oarecare analiză structurală pentru a detecta sîmburele de blues din muzica tradiţională maliană (de observat totuşi că, de-a lungul carierei, cei doi muzicieni s-au ocupat şi de acest tip de demonstraţii, dar mai puţin în cazul albumului de faţă, deschis spre o audienţă occidentală).
Prin caracterul postum al materialului (relativ la Toure), acesta poate fi asemuit cu recentele albume Johnny Cash, cu diferenţa că, fiind aproape exclusiv instrumentală (plus ceva mormăit), muzica nu emană morbiditatea iminentă a lui Cash. Coperta ni-l arată pe Diabate expundîndu-şi cu mîndrie colecţia de pepeni-contrabas, în timp ce Toure, la data fotografiei ajuns primar al satului în care şi-a compus marile albume, se reazemă de tîrnaţul lui Diabate, cu fruntea sus şi cu mîndria de a-şi fi dedicat viaţa propăşirii moştenirii anonimului său strămoş aventurier, despre care speculam la începutul acestui articol. Mă refer deopotrivă la ADN-ul muzical al stilului practicat, dar şi la ADN-ul biologic - fiul său, tînărul Vieux Farka Toure, se află deja la al doilea album şi, puţin împins de la spate de Ali şi amicul Toumani, a reuşit deja să atragă elogiile presei occidentale.