Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film, Rotterdam, 2010

Indie şi personal - Festivalul de Film de la Rotterdam, 2010


Film Menu, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul - mi s-a spus înainte să ajung acolo - e prietenos. Îi lipseşte atmosfera aia gălăgioasă, aglomerată şi alienantă de festival mare. Şi totuşi e cât de mare poate fi un festival targetat pe debutanţi sau aproape debutanţi. După câteva zile, m-am simţit ciudat de "acasă" printre sutele de oameni care treceau pe lângă mine în fiecare secundă. M-am gândit că e cel mai tare context pentru minţile tinere, încă neexploatate, încă underground ale industriei filmului. E un loc pentru talente încă mici, care încă nu şi-au luat porţia de faimă, dar care au toate şansele să devină staruri în 2-3 ani. Rotterdam-ul are exact underground hype-ul pe care speram să-l aibă un festival de film în Olanda: intelectuali rasaţi, tineri multi-talentaţi, artişti complicaţi, oameni liberi.
 
Lucrul care-mi place cel mai tare la festivalurile de film e că îţi oferă posibilitatea să intri şi să ieşi dintr-o lume-ntr-alta, de la drame lacrimogene la tragedii oribile, comedii sălbatice, horror-uri sângeroase, experimente abstracte şi tot felul de alte genuri şi subgenuri care nu credeam că există, dar pe care cinematograful contemporan le are. Doar că dincolo de festivaluri, nimeni nu ştie nimic de ele. De exemplu, într-o  zi de festival la Rotterdam am trecut de la o dependentă de droguri însărcinată (Le refuge, François Ozon), la o schizofrenie manga, la muribunzi îngrijiţi de o amputată şi la dubioşi cu măşti de bătrâni care fac sex cu tomberoane de gunoi. Într-un fel foarte ciudat, toate lucrurile s-au legat. După cum a spus-o unul din colegi, "totul în viaţă e despre oameni care fac sex şi oameni care mor". Doar că sunt atâtea şi atâtea feluri de-a povesti lucrurile astea.
 
Oamenii se plângeau de vreme şi în toate sălile de cinema se tuşea pe mai multe voci. A nins, a plouat cu piatră, a bătut vântul şi a fost soare. Dar toate astea le vedeam de dincolo de geam, din clădirea unde ne adunam cu toţii: presă, cineaşti debutanţi, regizori consacraţi, la etajul 4, unde din când în când mai ieşeam pe acoperiş ca să luăm o gură de aer între proiecţii. Am parcurs mai mulţi kilometri în interiorul clădirii decât în afara ei şi singurele momente când puteam să fiu singură erau în timpul filmelor, când nu mă băga nimeni în seamă, în întuneric. Am avut câteva revelaţii:
 
1. Cinematograful coreean, cu accent pe horror, e o imensă fabrică de entertainment. Madeo, ultimul film al lui Bong Joon-ho (Memories of Murder, Gwoemul) ceva mai poetic, la fel de "viu" şi un regizor debutant cu un film horror ca la carte (în Coreea).
 
2. The Boston Strangler - 1968, regia Richard Fleischer, cu Tony Curtis şi Henry Fonda, filmat pe Cinemascope. Două ore lipită cu ochii de ecranul imens. IMAX varianta şaizecistă.
 
3. Am văzut toate cele 15 filme din competiţie pentru că parte din datoria mea acolo era votul în juriul FIPRESCI pentru cel mai bun film al unui regizor aflat cel mult la al doilea film. Nimic strălucitor, nimic revoltător, multe ciudăţenii. Multe minţi neprihănite şi exerciţii de imaginaţie extraterestră.
 
4. Revelaţia pozitivă: Agua fria del mar - regia Paz Fabrega. Unul din cei trei mari câştigători. Primul film al unei regizoare de circa 25 de ani din Costa Rica. Despre două crize de vârstă în paralel: la 5 ani şi la 25 de ani. Paz nu e şi o mare scenaristă, dar pot să jur că va avea un cuvânt de spus în regia de film cât de curând. Aş menţiona-o şi pe Anocha Suwichakornpong din Taiwan şi filmul ei despre un puşti care rămâne paralizat în urma unui accident de maşină. Nu sună prea bine, dar în mijlocul filmului Anocha filmează formarea unei supernova, timp de 10 minute şi publicul stă cu gura deschisă şi o lacrimă în colţul ochiului.
 
5. Revelaţia negativă: câştigătorul premiului criticii (FIPRESCI), pentru care noi, cei 6 young film critic trainees, am votat împotrivă, dar cum juriul era în unanimitate pentru, n-am mai contat. Un film-experiment de 2 ore, în care o cameră (foarte abilă, e drept) urmăreşte câţiva surinamezi şi activităţile lor de zi cu zi: spălatul în râu, căratul de pietre, căutatul de aur, mersul cu autobuzul, tăiatul de copaci. Un film pe care l-aş proiecta într-un muzeu de artă contemporană, am zis eu. Un film intens şi inovator, au zis ei. Let Each One Go Where He May, regia Ben Russel.
 
Şi aici mă opresc. Nu am prea multe pilde de dat. Dar ataşez tot ce mi s-a lipit mie de suflet, un pic din IFFR (International Film Festival Rotterdam)
 

1. Interviu cu regizorul coreean al unui film horror şi translatoarea lui
 
Lee Yong-Ju şi-a început cariera de cineast alături de cel mai important regizor coreean al momentului: Bong Joon-Ho, cu care a lucrat, în calitate de asistent de regie, la cunoscutul Memories of Murder, în 2003. Experienţa i-a prins cât se poate de bine şi influenţa lui Bong se simte. Lee are aceeaşi atenţie maniacală pentru detalii. Fiecare secundă din primul său film - Possesed explorează la maxim spaţiul, personajele şi frica. În plus, ca şi Bong, nici Lee nu se teme să adauge straturi de realism peste cele mai ireale întâmplări. Possesed urmăreşte îndeaproape câţiva oameni şi felul în care se raportează  fiecare dintre ei la un eveniment posibil supranatural. Cât şi ce crede fiecare despre lucrurile ciudate care se întâmplă. Rezultatul nu e cel mai horror film horror, e ceva diferit, pentru că Lee reuşeşte să păstreze tensiunea şi misterul de la un cap la altul, jucându-se cu realul şi irealul, cu clişeele de filme horror şi cu superstiţiile poporului coreean. Se abţine (cât poate...) de la sperieturi false şi permite spectatorului să-şi pună întrebări şi să-şi creeze propriile scenarii posibile.
 
In horrorul coreean Possessed, o tânără încearcă să-şi găsească sora mai mică dispărută, dar e prinsă între fanatismul religios al mamei, cinismul unui poliţist şi poveştile contradictorii ale vecinilor superstiţioşi. Regizorul Lee-Yong Ju se joacă cu conceptul de "credinţă": "Am început prin a fi interesat de credinţă şi de faptul că trebuie să credem măcar în cei de lângă noi ca să putem supravieţui - să avem încredere în ei. Locul unde nu există credinţa e un teren propice pentru horror. Cred că motivul pentru care oamenii îşi doresc să se întâmple miracole este faptul că nu au control asupra vieţilor lor, asupra viitorului. Nesiguranţa asta e un motiv de panică, de frică. Nu suntem siguri de prea multe lucruri şi ne speriem uşor de ceea ce nu cunoaştem." Lui Lee-Yong Ju nu-i e frică să se folosească de mecanismele clasice ale genului horror. Împrăştie detalii menite să provoace: o pasăre stranie, un dinte însângerat, o tuse care nu mai încetează - sunt "cârlige" pentru public. Ca orice regizor care şi-a învăţat lecţia, ştie exact care va fi reacţia spectatorilor la fiecare din trucurile lui. Dar Lee merge mai departe de-atât şi-şi respectă teoria conform căreia "ceea ce nu cunoaştem ne înspăimântă" şi trece de partea personajelor care nu prea înţeleg ce se întâmplă. E o tehnică oarecum nouă şi funcţionează.
 
Sunt mai multe piste pe care personajele le pot alege şi, împreună cu ele, spectatorul. Cu toate astea, nimic nu e "aruncat" în film de dragul sperieturii. Toate îşi au explicaţia în cultura coreeană: "În Coreea, când visezi că pierzi un dinte e de rău... e o premoniţie care te anunţă că cineva din familia ta se va îmbolnăvi sau va suferi. O altă superstiţie spune că cei care tuşesc timp îndelungat sau au febră, sunt posedaţi de diavol. Am luat aspectul ăsta foarte în serios. Am avut şi o listă de... tuse, pe lângă cea de dialoguri. Am gradat-o astfel încât să puncteze tensiunea, dar până la sfârşit rămâne neexplicată. Poate doar dacă eşti coreean te prinzi". Toate astea simbolizeaza lupta personajelor principale cu Marele Necunoscut cu care se confruntă. Şi regizorul se ţine cu dinţii de mister, până la sfârşit: "Nu am vrut să existe o victorie la sfârşit - a binelui sau a răului. Ştiu că publicul se aştepta la asta, dar aş fi trişat. Noi nu ştim niciodată căile vieţii, sau ale Domnului. Înţelegem prea puţin din cele ce se întâmplă în jurul nostru. Aşa că am lăsat lucrurile suspendate". În ultimul timp, cinematograful coreean este un mix inedit de spaimă, cadre extrem de şocante vizual, fiori, poveşti răsucite inteligent şi întorsături de situaţie neaşteptate, dar peste toate astea, coreenii au foarte mult umor. În sala de cinema din Rotterdam, publicul a râs cu poftă în mai multe momente. Regizorul nu e însă total de acord cu această reacţie: "Există multe aspecte care pot părea exagerate, dar în Coreea chiar aşa stau lucrurile. Femei isterice care vorbesc tâmpenii sunt la tot pasul şi asta nu e musai amuzant. E plin de oameni rătăciţi, pierduţi între două religii, care nu mai ştiu ce să creadă. Poate că vesticilor oamenii ăştia le par naivi şi ridicoli, nu pot să-i învinuiesc, dar pentru mine aspectul ăsta e destul de trist. Simt că societatea coreeană nu a ajuns în niciun caz la acelaşi nivel cu ţările dezvoltate. Sunt numeroşi oamenii care se bazează exclusiv pe credinţa oarbă, fanatică.
 
Pentru următorul său proiect, Lee-Yong Ju se întoarce la prima sa pasiune (studiată cu acte în regulă) - arhitectura. Tânărul regizor pregăteşte o poveste ceva mai luminoasă despre un cuplu care îşi construieşte o casă. Prin urmare, Lee nu s-a fixat pe genul horror şi pe niciun alt gen, aşa cum susţine chiar el. Tot ce speră e să aibă poveşti interesante de spus şi un public care e interesat să le asculte.


2. Cronică de film pentru J'ai tué ma mère, regia Xavier Dolan (19 ani) - Câştigătorul Young Jury Award Rotterdam, Jeune Regard la Cannes şi nominalizat la César pentru film străin
 
Xavier Dolan e, încă, un nimeni. Şi totuşi, Xavier Dolan e cât de "Cineva" poate fi cineva. E starul propriei sale adolescenţe tulburate, oricât de artistic şi de emoţional ar suna asta. J'ai tué ma mère conţine tot felul de fantezii preţioase pe care le-ar putea da o minte de artist extrem de tânăr dar, în ciuda aerului său preţios de puştism împopoţonat, e un puzzle cât se poate de bine închegat. Face sens şi abundă de emoţie. Are doza potrivită de hype şi de îndrăzneală care l-ar putea transforma cu uşurinţă (dacă asta nu s-a întâmplat deja) într-un hit în genul de cultură indie care acceptă astfel de divagări personale. E filmul pe care mulţi dintre noi ne dorim să-l fi făcut la vârsta la care eram prea înecaţi în propriile mini-drame ca să putem să le tratăm artistic.
 
J'ai tué ma mère spune povestea unei relaţii aproape insuportabile de dragoste şi ură între mamă şi fiu. Certurile pe care adolescenţii le au în mod normal cu părinţii sunt duse la un alt nivel în filmul lui Xavier Dolan. O mamă singură, cu un comportament uşor schizoid de contabilă din anii '60 (deşi suntem în 2000 şi ceva) şi fiul ei homosexual de 17 ani, genul "rebel fără cauză" sunt prizonierii unei relaţii pasiv-agresive. Lor li se adaugă un tată care e 99% din timp absent, un iubit care se-ntâmplă să fie şi singurul prieten şi o profesoară ca unic suport moral. Rezultatul este o descriere cât se poate de fidelă a adolescenţei aşa cum o ştim: dramatică, sublimă, complicată.


Filmul începe cu un citat din Maupassant, succedat de un gros-plan (foarte gros) al mamei care mănâncă în slow-motion, neglijent, aproape grotesc. Pe parcurs, există mai multe încetiniri metaforice ale ritmului - versiuni fizice ale emoţiilor personajului principal, ilustrate sonor cu o muzică electronică uşor agresivă alternată cu note fragile de pian. Xavier îşi încheie povestea cu un cântec franţuzesc care demonstrează încă o dată că, oricât de adânc şi de "analitic" ar fi acest film, umorul n-a fost lăsat pe dinafară. Din contră, chiar dacă arată şi gândeşte ca un artist / poet contemporan, Dolan are totuşi priceperea şi grija unui observator matur, care-şi ţine respiraţia ca să nu pufnească în râs la detaliile pe care el singur le-a aruncat în joc, cum sunt: obsesia mamei pentru animal print, mania ei pentru design-ul interior kitsch şi pentru bronzul la solar, dependenţa de o emisiune radio, jucatul de-a dreptul catatonic de solitaire etc. Oricât de schematice şi colorate ar suna aceste observaţii, sunt menite doar să detensioneze "eseul" lui Dolan, destul de încărcat de emoţie.
 
În unele momente, filmul poate părea doar un context favorabil pentru fantasmele cinematografice ale unui puşti, dar stop-cadrele, aruncatul eliberator al vopselei pe pereţi, drogurile, muzica, soundtrack-ul excelent şi multe cadre perfecte, eye candy... toate astea indică o viziune crudă, artistică, dar onestă a vieţii, aşa cum e ea la 17 ani. Dacă uitasem de ura şi pasiunea pe care un adolescent le pune în conflictele cu părinţii, filmul lui Dolan ne aduce aminte de toate, cu brio, cu doza potrivită de cool şi preţios. Şi din ce îmi aduc eu aminte, lucrurile erau chiar mai absurde şi mai amare de-atât, aşa că Dolan nu exagerează în niciun moment.
 
3. Armonie în dimineaţa cu Harmony Korine...
 
Habar n-am dacă lumea a auzit de el. Nici eu nu auzisem până acum vreo trei ani. Şi am auzit doar pentru că am vrut să văd un film cu puşti, sex şi Chloe Sevigny la 15 ani: Kids. Pentru că auzisem întâi şi-ntâi de Larry Clark. Mi-am dat seama că ştiam de Ken Park din liceu. Fusese un adevărat fenomen în interiorul grupului meu de-atunci. Mă făcuse să mă gândesc la moarte şi la sex. Poate pentru prima dată serios. Asta-mi amintesc. Filmele astea două îi au în comun pe regizorul Larry Clark şi pe scenaristul-copil-minune Harmony Korine. Pe Harmony, Clark l-a descoperit într-un parc de skateri pe care îi fotografia. Harmony i-a trimis o poveste, Clark i-a cerut un scenariu şi Harmony a scris Kids. La fel s-a întâmplat şi cu Ken Park, dar de data asta Harmony era preocupat de alte lucruri şi Clark n-a făcut decât să pună scenariul pe ecran, fără aportul direct al lui Harmony pe platourile de filmare. Apoi, Korine a renunţat cu totul şi la cea mai mică frântură de mainstream şi şi-a făcut de cap. A făcut nişte filme ciudate pe care am tot amânat să le văd. Apoi am uitat de el. Până când am citit undeva că ultimul lui film - Trash Humpers, premiat la Festivalul de Film de la Toronto, a enervat şi scârbit critica. După care, din nou, tăcere. Apoi am aflat că vine la Rotterdam şi că are o adevărată "istorie" de venit la Rotterdam. În isteria cauzată de veste, am "reuşit" să nu-i văd filmele, cu excepţia lui Trash Humpers, pe care l-am vazut într-o dimineaţă, cu presa care nu părea să înţeleagă nimic din ce se întâmplă pe ecran. Eu şi colegul meu video-blogger din Peru am fost poate singurii care am râs cu poftă, uneori chiar isteric, dar pe cât posibil abţinut ca să nu le atragem atenţia acriturilor care strâmbau din nas şi se ridicau şi plecau. Am plănuit interviul şi-am hotărât să-l şi filmăm. Despre film nu vreau să spun nimic. Vedeţi-l. Despre Harmony însă... În dimineaţa interviului eram copleşită după o noapte de petrecut şi deprimată că habar n-aveam ce urma să-l întreb. Ce a urmat a fost cel mai ciudat interviu pe care l-am luat vreodată: total neprofesionist, aproape inutil, dar absolut fantastic pentru că i-am furat un pic din karma lui Korine şi m-am lipit un pic de strălucirea minţii lui ca a niciunui altuia. Ceea ce urmează sunt frânturi din ce mi-a povestit. Puse cap la cap, fără întrebări ajutătoare.
 

(despre filmele lui): "Eu simt că filmele sunt un fel de stări... Cam aşa ceva. Reflectă ce ai simţit şi cum erai tu în momentul în care le-ai făcut. E ca un joc. Câteodată simţi că vrei să spui o poveste anume. Care trebuie spusă vizual într-un fel sau altul. E vorba de nevoi, de ordin fiziologic aproape. Niciodată nu mi-am ales dinainte o tehnică sau un stil în care să-mi spun povestea. Mai degrabă sunt atras de personaje şi de locuri. Nici măcar nu mă interesează povestea în sensul tradiţional al cuvântului. Mă interesează să fac filme care sunt adevărate experienţe, sunt mijloace prin care... ştii tu... transmiţi emoţii care sunt greu de transmis prin cuvinte şi trebuie articulate în imagini pentru că tu te-ai săturat să le ţii închise în capul tău. Deci, dacă vrei, mă trezesc dimineaţa şi mă gândesc să povestesc ceva."
 
(despre Trash Humpers): "Obişnuiam să-mi plimb câinile pe străduţele de lângâ casa mea, târziu în noapte. Şi-mi atrăgeau atenţia lămpile folosite pentru iluminare stradală. Era cumva o lumină artificială, de teatru, ciudată. Şi pe jos, în lumina asta, erau deseori tomberoane de gunoi răsturnate. Mie mi se părea că tomberoanele astea arătau uman. Nişte oameni care tocmai fuseseră bătuţi, molestaţi. Şi am intat în filmul ăsta... am început să-mi imaginez ce s-ar putea întâmpla cu tomberoanele."
 
(despre Trash Humpers şi public): "Filmul e plin de umor, dar la proiecţia de ieri mi s-a întâmplat să dau peste un public care uitase să reacţioneze. Poate e şi din cauză că nu prea se-nţelege ce zic personajele astea. Din cauza accentului puternic, sudist. De obicei se râde în hohote. Aseară s-au comportat ca şi cum s-ar fi uitat la un film horror."
 
(despre planuri de viitor): "Filmul la care lucrez acum va fi o comedie. E primul film pe care l-am făcut intenţionat comedie. Mă rog, versiunea mea de comedie."
 
(despre forma filmelor lui): "Nu am absolut nicio preferinţă pentru vreun fel de tehnologie. Sunt de acord cu toate. Fiecare cameră are felul ei de imagine şi sunetul poate fi de o mie de feluri etc. Imaginea are propria ei textură şi totul are un anumit ton. Dar ce-mi place la casetele VHS e că au un fel de sensibilitate aparte. Ca atunci când eram copil şi umblam de colo-colo cu camera mea şi ştergeam şi reînregistram casete. Le foloseam şi le răsfoloseam şi-mi plăcea să văd imaginea deteriorându-se treptat, până la distrugere. Aşa că principalul scop a fost să fac un film care să arate ca şi cum cineva ar fi găsit nişte VHS-uri găsite pe undeva."
 
(despre pauză şi droguri): "M-am oprit din făcut filme vreo 7 ani. Pur şi simplu am renunţat. Asta şi pentru faptul că eram dependent de droguri şi nu mi-a mai păsat. Voiam să trăiesc o viaţă care n-avea absolut nicio legătură cu filmele. Pur şi simplu m-a... părăsit pasiunea asta. Puteam să fiu orice. Un cerşetor sau orice altceva. Nu mă interesa.Voiam doar să stau liniştit, să fumez marijuana şi să-mi văd de treaba mea."
 
(despre timpul liber şi droguri): "Eram odată pe veranda alor mei. Stăteam degeaba la soare cu soţia mea. Era aproape de asfinţit. Şi deodată am văzut ceva ce eram sigur că e un OZN. Am sărit disperat de la locul meu şi l-am strigat pe tata. Tata a ieşit în pijama, plictisit şi mi-a explicat că nu e niciun OZN, sunt doar columbieni care vin câteodată şi aruncă în apă saci de cocaină. Mi-a cam stricat fantezia... Un OZN cu cocaină..."
 
(despre Festivalul de la Rotterdam): "Îmi place la Rotterdam. E unul din cele mai tari festivaluri. Arată filme pe care nu prea ai unde să le mai vezi. Ciudăţenii, rarităţi."
 
(despre micul-dejun): "Nu prea mănânc la micul-dejun. De obicei mă trezesc şi-i dau fiicei mele de 1 an nişte banană sau ceva."
 
(despre bani): "Filmele pe care le fac supravieţuiesc de la sine cumva. Nu m-am chinuit niciodată prea tare să găsesc fonduri. Evident, nici nu-mi iese mai nimic de pe urma lor."
 
(despre cine şi cum îi vede filmele): "Dar voi cum faceţi rost de filme de-astea? Ca ale mele? Că bănuiesc că nu rulează la cinema. Într-un fel, pirateria e un lucru bun, în cazul ăsta. Adică nu e prea bine că nu câştigi niciun ban din filmele tale, dar măcar ştii că ajung la public. Altfel n-ar exista. Mi se pare foarte incitant că oamenii fac ceva ilegal ca să-mi vadă filmele. Vedeţi-le. Nu mă interesează unde, când, cum. Sunteţi liberi să faceţi ce vreţi voi cu ele. Vedeţi-le şi distraţi-vă."




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film, Rotterdam, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Miruna Vasilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer