Apărută în discursul teatral românesc odată cu dramAcum, tema realităţii (care, e adevărat, bate ficţiunea) a devenit, în ultima vreme, o icoană de alungat demonii strîmbatului din nas faţă de abandonul oricăror altor criterii critico-artistice. Obiectul delicat, atît de generos în sensuri ce se cer recodate într-un alt limbaj, numit realitate, s-a transformat într-o mantră ideologică, rod al unei sete de trăiri adevărate care ajunge să confunde teatrul cu televizorul, exploatînd nevoia naturală de recunoaştere şi identificare cu subiectul.
Cînd realitatea se apleacă asupra unor momente sensibile ale istoriei recente, de regulă, de mare vizibilitate, cum sînt Revoluţia ori mineriadele, ea devine încă şi mai alunecoasă, pretenţioasă, suavă şi... manipulabilă.
Twilight: Bucureşti
"Dacă-mi daţi o oră din timpul dvs, vă invit să vă vedeţi pus în scenă." La începutul anilor '80, cu această frază îşi aborda Anna Deavere Smith viitorii intervievaţi, pe care, ulterior, îi juca apelînd la propriile lor cuvinte, manieră de la vorbi şi gesturi. În anii '90, actriţa americancă (de teatru şi film) a devenit extrem de cunoscută pentru două dintre "episoadele" seriei ei de teatru documentar, On the Road. A Search for American Character. Fires in the Mirror (1993), despre conflictul dintre evreii tradiţionalişti şi afro-americanii din cartierul newyorkez Crowne Heights, în urma morţii unui copil de culoare, şi Twilight: Los Angeles (1994), despre revoltele din Los Angeles, în urma achitării poliţiştilor albi care-l agresaseră pe Rodney King, un tînăr negru; acestea au marcat apariţia unui tip foarte special de teatru documentar investigînd evenimente sociale traumatizante - pe de o parte, e verbatim (textul reproduce cu fidelitate cuvintele celui intervievat sau citatele preluate), pe de altă parte, presupune o defilare complexă de persoane/personaje, interpretate, cît mai fidel, de un singur actor. Acesta este modelul de performance din Capete înfierbîntate, un proiect ce documentează mineriada din 13-15 iunie 1990, cu Alexandru Potocean "făcîndu-i", succesiv, pe Vlase (solistul trupei Zob), pe poetul Mircea Dobrovicescu, Cristi Paţurcă (autor al Imnului golanilor), Doru Mărieş (revoluţionar), Marian Munteanu, Miron Cozma şi Ion Iliescu.
Spectacolul de la Centrul de Introspecţie Vizuală (aflat pe strada Enei, lîngă Arhitectură, la o aruncătură de băţ de centrul "istoric" al primei mineriade) porneşte de la interviuri cu aceşti "actori sociali", participanţi direcţi şi implicaţi la "evenimente". Potocean (apelînd, ca şi Anna Deavere Smith, la schimbări de costum elementare, dar definitorii pentru personaj, efectuate la vedere) reuşeşte un tur de forţă remarcabil, navigînd subtil prin cantitatea imensă de text cu minimă mişcare şi încercînd să se apropie discret de nota proprie de caracter a fiecărui "combatant". Într-un fragil echilibru faţă cu alunecarea în abordări gen Divertis (o tentaţie cumplită, mai ales în ce priveşte personajul Iliescu), experienţa de film a actorului îi dă suportul tehnic, greu de achiziţionat exclusiv din şcoala românească de teatru, pentru un minimalism atent la prim-planuri şi detalii aparent insignifiante, cum ar fi trasul unui fum de ţigară.
Prin vocea lui Potocean, Cozma grăieşte despre tinereţea lui de rocker, Iliescu - despre "capete înfierbîntate" (expresie - cea din titlu - aspirînd la celebritatea "golanilor"), se povesteşte despre balcoane, imnuri şi bîte, unii sînt isterici, alţii - frustraţi, şi cu toţii - eroi. Întrebarea - strîmbătoare din nas - ar fi, însă, următoarea: a cui poveste/memorie o slujeşte spectacolul lui David Schwartz, pe textul Mihaelei Michailov? Ca şi sora lui neperformativă, istoria orală, teatrul documentar apelează extrem, dar extrem de rar la persoane/personaje publice (re)cunoscute (şi atunci intervenţiile lor sînt atent chestionate), pentru o raţiune foarte simplă: dubiul de autenticitate. E vorba despre oameni a căror persona are prioritate asupra persoanei, în propria viaţă reală ei joacă rolul principal (pe care îl repetă şi perfecţionează cu fiecare apariţie publică) într-o ficţiune existenţială personală, construită cu o coerenţă ce sfidează imprevizibilul uman, amenajînd datele evenimenţială în forma cea mai convenabilă.
Ca să afli ce gîndeşte şi cum vorbeşte Marian Munteanu, nu trebuie să-i iei un interviu faţă-n faţă, e suficient să cauţi pe net (interesant, în schimb, ar fi să vezi, comparîndu-i apariţiile publice, felul în care discursul lui a evoluat şi s-a articulat în timp). Portarul de la Universitate, simplul locatar din blocul Eva care-a ieşit în stradă în iunie '90 (poate doar ca să se ducă după pîine), minerul de rînd, despre care nu ştim cum şi de ce a ajuns la Bucureşti, subofiţerul de poliţie trimis să "restabilească ordinea" în Piaţa Universităţii, ba chiar şi romii-ţiganii (despre a căror condiţie de victimă a mineriadelor ni se spune în proiecţiile video ale spectacolului) sînt mult mai creditabili, din punct de vedere al teatrului documentar, decît Miron Cozma sau (cu toată reverenţa faţă de el) Doru Mărieş. Doar că despre ei, acum ca şi în toţi cei 20 de ani care-au trecut, nu ştim nimic.
Aşadar, pînă la urmă: a cui e povestea? Povestea din Capete înfierbîntate nu e cu nimic alta decît cea repetată cu îndărătnicie, de 20 de ani, de categoria desemnată tradiţional cu rolul de a crea şi pertracta discursul public; e, de fapt, povestea intelectualului român (una dintre baladele sale preferate), singurul, în continuare, deţinător "independent" de drept la cuvînt. Ca orice baladă care se respectă, e povestea luptei celor buni şi drepţi cu Manea slutul şi urîtul şi s-ar putea rezuma într-o sintagmă simplă: Iliescu e de vină. Pe peretele de fundal din sala micuţă a Centrului de Introspecţie Vizuală, curg imagini şi extrase de presă, în care fragmentelor vădit părtinitoare din Adevărul (proiliescian în 1990) li se opun cele din România liberă (cotidian pro-"opoziţia democrată"), raportului Comitetului Helsinki i se asociază analiza Grupului pentru Dialog Social şi raportul semnat de Sorin Ilieşiu (al cărui militantism oarecum exaltat, abundînd în termeni precum facţiune, e decelabil ca atare doar avizaţilor). În contextul discursului, întru nimic diferit de cel deja furnizat tabloului public, al celor şapte personaje istorice jucate de Potocean, confruntarea atitudinilor, a privirilor, a punctelor de vedere, a inocenţelor şi a responsabilităţilor îşi pierde aşteptata capacitate de relativizare, marca unui act artistic critic.
"În România nu avem o cultură a memoriei", scrie Andrei Oişteanu, citat în proiecţia video. Avem, în schimb, o exersată cultură a intelectualităţii, capabilă să discursivizeze şi să deturneze, care, în cazul mineriadelor, a confiscat povestea celor mulţi şi muţi şi a creat propriul adevăr imuabil, unul vorbind despre ucisul spirit civic, neocomunisme, revoluţii furate. Patetisme afectate şi vorbe mari, oferind în anul de graţie 2010 o nouă compensaţie justificatoare pentru o impotenţă de decenii.
Există o carte extraordinară, realizată de Irina Nicolau şi publicată de Nemira în 1997. Se numeşte Piaţa Universităţii şi se bazează pe înregistrări audio din perioada 23 aprilie-17 iunie 1990, "pe străzi, la mitingurile electorale, în instituţii, case particulare, în timpul unor emisiuni de radio şi de televiziune, la telefon", cu sau fără ştiinţa vorbitorilor. La acest incredibil performance textual despre spiritul anonim al Pieţei Universităţii mă gîndeam în timpul Capetelor înfierbîntate. La urma urmei, mai mult decît toţi Marian-Muntenii şi Ion Ilieştii, aceşti anonimi, în continuare fără drept la cuvînt, au făcut iunie 1990.
Centrul de Introspecţie Vizuală, Bucureşti,
5-9 mai 2010
Capete înfierbîntate
Spectacol desfăşurat în cadrul proiectului "13-15 iunie 1990"
Text: Michaela Michailov
Performer: Alexandru Potocean
Video: Cinty Ionescu
Sound: Cătălin Rulea
Scenografia: Adrian Cristea
Regia: David Schwartz