Artă la Tîrgu-Mureş

În această toamnă au apărut în oraş primele afişe ale recent înfiinţatului teatru - mai precis în 27 martie 2004 - în cadrul Centrului Multimedia Dramafest din Târgu-Mureş, Teatru 74. Nu sunt primele reprezentaţii, aici s-au mai prezentat spectacole şi înainte de vacanţa de vară, dar ele au avut loc în cadru mai restrâns, acum însă trebuie trecut examenul publicului larg. Judecând după prima producţie prezentată în această toamnă, Artă de Yasmina Reza, examenul este trecut cu brio. Tânărul teatru se recomandă deja ca o instituţie care caută valoarea, sub orice formă ar fi ea, pentru a o prezenta publicului în ambalaje atractive, dincolo de care, în acest caz, există şi substanţă. Cu acest spectacol Teatru 74 a ridicat foarte sus propria ştachetă, de aceea, tot ce sperăm este să o menţină acolo unde e acum, ba chiar, de ce nu, să o înalţe şi mai mult.

Opţiunea pentru un text al Yasminei Reza vine ca una firească într-un teatru care nu vrea să piardă legătura cu prezentul. Răsfoind introducerea la volumul publicat de Unitext în 1998, volum care prezintă trei dintre piesele autoarei, am remarcat poziţia foarte clară a lui Dan C. Mihăilescu, anume pentru dramaturgia contemporană, care să vină firesc în întâmpinarea clasicilor, ca o completare, şi nu să fie sufocată de către aceştia. Autoarea franceză, şi actriţă în acelaşi timp, este jucată cu mare succes pe toate scenele europene şi ar trebui să fie un punct de atracţie în sine, cum ar veni să mergi la teatru numai când îi vezi numele pe afiş. Sunt convins că în alte medii teatrale acest lucru deja se întâmplă, acum nu îmi mai rămâne decât să aştept să se întâmple şi la noi.

Artă este textul cel mai cunoscut al autoarei, cel care funcţionează ca o carte de vizită pentru aceasta. Când spui Yasmina Reza, spui Artă. Bineînţeles, funcţionează perfect şi fără ghilimele.

Fiindcă cei mai mulţi confundă textul cu spectacolul, te aştepţi ca un text bun să însemne un spectacol bun. În ultimul timp însă nu am avut parte de aşa ceva. Cu atât mai proaspătă mi s-a părut "gura de aer" pe care am respirat-o cu acest spectacol. O echipă mică a dat un spectacol mare: extrem de bine legat, excelent jucat, impecabil dirijat. Regizorul Gavril Borodan a cooptat trei actori tineri, pe care prestaţiile anterioare îi recomandă ca deosebit de talentaţi şi cu disponibilitate pentru orice fel de rol: Theo Marton (plăcută reîntâlnire după o destul de lungă absenţă), Marius Turdeanu şi Ştefan Roman. Ei reuşesc să ne ghideze prin hăţişurile unei prietenii pusă la încercare într-un anumit moment şi, în acelaşi timp, să ne stimuleze întrebările oricum existente pe marginea presupusului conflict dintre clasic şi modern în artă.

Arta în sine este însă numai un pretext în acest spectacol. Pornindu-se de la achiziţia dermatologului Serge, anume un tablou alb (dungi albe transversale pictate pe fond alb), achiziţie plătită cu o sumă monstruoasă, se ajunge la radiografierea unei relaţii de prietenie între cele trei personaje, exact în momentul în care ni se sugerează că aceasta ar putea aluneca în rutină. Avem trei "combatanţi": Serge, dermatologul, prins în mrejele artei moderne, preferând-o pe aceasta modelului clasic; Marc, inginerul în aeronautică, care neagă arta modernă şi se simte în largul lui în cadrul tiparului clasic; Yvan, fost lucrător în textile, actualmente vânzător en-gros de produse de papetărie, neiniţiat într-ale artelor, fără o poziţie fermă, şi poate tocmai de aceea capabil să identifice nuanţele acolo unde ceilalţi doi văd numai în câte o singură culoare. Acest lucru devine cu atât mai evident în momentul în care Yvan, pentru a-i împăca pe cei doi prieteni ai săi, dintre care unul susţine că o pânză albă cu dungi albe pe fond alb este o mare aiureală, iar celălalt susţine că e artă, afirmă că pe acel fond alb se pot distinge anumite nuanţe, că albul pare a se descompune în culori fine. El este cel pregătit să găsească acele cărări complementare pe care te poţi abate de pe drumurile paralele, pentru a ajunge într-un punct comun, el este cel care încearcă, printr-un compromis, să unească paralelele.

Bineînţeles că respectiva pânză albă, contemplată cu încăpăţânare pe parcursul întregii reprezentaţii, devine pretextul analizei relaţiilor interumane.În fond, fiecare vede o anumită problemă în felul său propriu, punctele de vedere nu pot fi impuse, dar asta nu însemnă că nu poţi să încerci să atragi pe cineva de partea ta. Or, în acest caz este vorba şi despre asta: o desfăşurare de forţe pentru a-l face pe celălalt să perceapă măcar modalitatea ta de a vedea un anumit lucru într-un anumit moment.

Regizorul se descurcă de minune prin acest labirint al emoţiilor şi pasiunilor, făcând în aşa fel încât fiecare "bucăţică" de sentiment în parte este redată pertinent, iar combinarea lor duce la un întreg foarte frumos orchestrat, în care există şi momente de tensiune şi momente de relaxare, dozate echilibrat şi combinate cu o mână sigură. De aici rezultă acel spectacol foarte bun, pe un text foarte bun, în acest caz cele două întâlnindu-se în mod fericit.

Categoric, Gavril Borodan a ales şi cu mare fler distribuţia cu care a ajuns la un astfel de rezultat. Rolurile le vin "mănuşă" celor trei protagonişti: Theo Marton reuneşte în personajul său rigiditatea şi aroganţa, exactitatea şi încăpăţânarea, pe acestea asezonându-le cu alura unui boem consumator de artă. Marius Turdeanu are exaltările şi exploziile de sentimente contradictorii care îl fac temepramental şi dezlănţuit, chiar pătimaş, iar Ştefan Roman oscilează între veselia omului aparent fără griji, în prag de însurătoare, şi frustrările şi nesiguranţa asumate ale unui bărbat prins într-o existenţă care de multe ori îl depăşeşte, dar cu o sensibilitate aparte. Dozarea atentă a acestor trăsături de caracter în construirea personajelor lor îi recomandă pe cei trei ca nişte actori maturi, care au foarte multe de oferit în continuare, ei fiind acum abia la început de drum.

Un fapt interesant de arătat îl constituie opţiunea pentru un alt final. În text, după o ceartă crâncenă, cei trei prieteni împart o farfurie cu măsline, după care Marc trasează o linie pe pânza albă cu markerul lui Yvan, spre disperarea acestuia, iar Serge intră în joc şi desenează şi un schior pe linia respectivă, ca apoi după o zi să îi regăsim pe aceştia ştergând desenele de pe tablou pentru a-l lăsa alb cum fusese iniţial, în felul acesta consumându-se împăcarea. În spectacol, timidul Yvan, cel atent la nuanţe, iniţiază un joc cu sâmburii de măslină, anume începe să arunce cu ei în tabloul alb, joc în care îi antrenează şi pe ceilalţi doi, revenind toţi trei la starea de solidaritate prin joc, în acelaşi timp detensionând complet atmosfera şi făcându-i să opteze pentru prietenie. Gestul lui apare ca unul curajos, respingând acuzaţia de laşitate pe care i-o adusese Marc în prealabil. În final totul se reduce până la urmă la combinarea tonurilor, la dizolvarea culorilor stridente, în speţă la aplanarea conflictelor şi renunţarea la păreri categorice, susţinute cu încăpăţânare, prin negarea absolută a unei posibile alternative.

În textul Yasminei Reza se optează, la fel, pentru aplanarea conflictului. Marc ne arată pânza albă şi ne spune că de fapt totul acolo este zăpadă, care la un moment dat este traversată de un schior ce se pierde în final tot în zăpadă, aşadar, un om care traversează un spaţiu şi apoi dispare, dar se păstrează, evident, urma lui. Aceasta este şi piesa şi rezolvarea (de la care Gavril Borodan, schimbând puţin finalul, nu s-a abătut câtuşi de puţin): un conflict care a traversat această relaţie de prietenie, şi care a lăsat-o mai puternică, aşa cum ideea că albul acela a fost traversat de un om îl face să fie mai intens.



Fişă tehnică:

Artă de Yasmina Reza

Centrul Multimedia Dramafest Teatru 74, Târgu-Mureş

Cu:
Serge: Marius Turdeanu
Marc: Theo Marton
Yvan: Ştefan Roman

Regia artistică: Gavril Borodan