Similar producţiilor cinematografice, teatrul a devenit progresiv o întreprindere bazată pe colaborare, o construcţie în care pilonii nu se numesc doar "dramaturg", "regizor", actor" ci şi "scenograf", "designer de costume", "designer de lumini" sau "designer de sunet". Premiile Tony răsplătesc deopotrivă expresia originală a acestora din urmă, reuniţi sub o titulatură ilustrativă: "Arte Creative".
Anul 2010 a adus deloc întâmplător acest premiu scenografei Marina Drăghici, pentru cel mai bun design de costume. Nominalizată în acest an la două premii Tony, atât pentru costumele cât şi pentru scenografia musicalului Fela!, Marina Drăghici a luat din nou acasă un premiu pentru costumaţia creată în acest spectacol, după ce, cu numai un an înainte, obţinuse la aceeaşi categorie prestigiosul premiul Lucille Lortel pentru excelenţă în teatrul off-Broadway.
Plecată din România după ce îşi începuse studiile la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Marina Drăghici se înscrie la Universitatea Yale, de unde obţine în 1988 titlul de Master of Fine Arts în design de scenă şi costume. Prima distincţie pentru activitatea ei artistică a venit după numai 4 ani, în 1992, când primeşte premiul Obie, acordat de către ziarul new-yorkez The Village Voice performerilor din teatru, pentru scenografia şi costumele spectacolului Mad Forest: A Play From Romania. Încă de la premieră, critica de specialitate a notat pozitiv concepţia scenică: "Marina Drăghici [...] transformă o mică scenă într-o cutie chinezească în perpetuă metamorfoză, cu pereţi înclinaţi opresiv şi fundături kafkiene întunecate" (Frank Rich, The New York Times, 5 decembrie 1991).
A avut apoi o serie de colaborări cu regizorii români Liviu Ciulei - pentru costumele din It's the Truth (1993) şi Hedda Gabler (1995) - şi Andrei Şerban - Hamlet (1999) - pe care îl însoţeşte şi în montările spectacolelor de operă: Italianca în Alger (1998) şi Indiile Galante (1999), puse în scenă la Opera Naţională din Paris, sau Ifigenia în Taurida, la New York City Opera.
Din 2001 începe şi activitatea în industria cinematografică americană, concepând costumele pentru o serie de lung metraje, de la The Grey Zone cu Harvey Keitel, Steve Buscemi şi Mira Sorvino, la Heights cu Glenn Close şi Isabella Rosellini. Anul 2009 îi aduce colaborarea cu regizoarea şi scenarista britanică Sally Potter pentru filmul-concept Rage, în care îl va transforma pe Jude Law într-un supermodel în travesti. O altă participare importantă a anului trecut este cea la drama lui Lee Daniels Precious: Based on the Novel Push by Sapphire. Pentru modul în care a reuşit să o transforme pentru anumite secvenţe din film pe necunoscuta, până atunci, şi supraponderala actriţă Gabourey Sidibe într-o divă hollywoodiană, ziarul The New York Times o declară "o magiciană care lucrează cu modele şi culori" (Guy Trebay, The New York Times, 16 decembrie 2009).
Contribuţia la musicalul Fela!, începută în off-Broadway în 2008 şi continuată în 2009 după importarea lui de către Via Lata a entertainment-ului new-yorkez, deschide un nou registru în paleta sa creativă. Prin prisma înţelegerii originare a cuvântului "scenografie" (desenarea scenei), rolul scenografului împrumută atribute din cel al dramaturgului. Dacă autorul unui text conturează povestea şi atmosfera ei prin cuvinte, creatorul scenei fizice realizează traducerea lor în imagini sau le inventează forma şi culoarea. Vizualul dă un surplus de impact oricărei idei, deci îmbogăţirea lui prin mijloacele artistice disponibile fixează centrul de greutate al textului. Pentru Fela! însă, nu textul ci muzica şi mişcarea au fost sursa de inspiraţie a viziunii scenice şi a imaginării costumelor. Iar rezultatul a fost aplaudat seară de seară de un public entuziasmat, a fost aclamat de critică şi premiat. John Simon (critic de teatru la Bloomberg News) a numit-o "spectaculoasa creatoare română", Associated Press a considerat că "merită ovaţii" pentru decor şi costumele extraordinare.
Fela!, producţie susţinută financiar şi de Will Smith şi Jada Pinkett-Smith, se concentrează nu atât pe povestea muzicianului, compozitorului şi activistului politic nigerian Fela Anikulapo Kuti, pionier al genului afrobeat, cât pe muzica lui incendiară, cu ritm obsedant, acest "amalgam de elemente culturale diverse, analizate şi re-îmbinate pe parcursul spectacolului", care "îmbibă audienţa" (Ben Bradley, The New York Times, 24 noiembrie 2009). Conceperea costumelor pentru un asemenea show exploziv trebuia să ţină pasul cu vibraţia muzicii şi cu mişcarea actorilor, iar Marina Drăghici a ales să "îmbrăţişeze unicitatea fiecărui dansator şi actor", pornind de la coregrafia inspiratului Bill T. Jones. După cum a declarat într-un interviu, creatoarea română a dorit să contribuie la transportarea spectatorilor "într-o altă lume, într-un univers al imaginaţiei, care să cuprindă elemente psihedelice, fantastice, religioase, de artă revoluţionară, stradală, rezonanţe nigeriene, africane, americane, braziliene şi... româneşti, deci o universalitate eliberatoare" (Cristiana Vişan, Cotidianul, 15 septembrie 2008). Reacţia publicului dovedeşte că a reuşit, atitudinea criticii o atestă, premiile primite o confirmă.
Marina Drăghici, doar o româncă de succes? Bineînţeles că nu, iar reconstrucţia frazei nu e complicată: Marina Drăghici, încă o româncă pentru care talentul şi munca au însemnat definiţii ale personalităţii şi pentru care succesul şi atenţia internaţională au venit firesc, la momentul determinat de asiduitatea cu care şi-a urmărit, cultivat şi pus în valoare creativitatea. Nu m-am ferit sa-i repet numele, nici măcar din considerente ale esteticii de text. Pentru ca să nu-l uit şi să nu ascund fără voie pe raftul din spate ceea ce avem (şi avem!) de pus la vedere. Nu în vitrina vreunui muzeu al figurilor care "dau bine", ci în rândul din faţă al celor cu discurs cultural viu şi pentru care a fi în artă reprezintă un modus vivendi.
Discursul Marinei Drăghici de la decernarea premiilor Tony poate fi urmărit aici.
Lista completă a premiilor Tony poate fi găsită aici.