Pe 11, 12 şi 13 iunie 2010, Centrul Cultural Francez din Iaşi a prezintat spectacolul de circ modern Urban Rabbit's pus în scenă de regizorul maghiar Árpád Schilling şi interpretat de cea de-a 21-a promoţie a Centrului Naţional al Artelor Circului (CNAC) din Châlons-en-Champagne (Franţa).
Árpád Schilling, regizorul maghiar de la Kretakör, a răspuns afirmativ invitaţiei CNAC de a lucra la Châlons-en-Champagne. După ce i-a întîlnit la şcoală, în Châlons-en-Champagne, şi a stat de vorbă pe îndelete cu fiecare dintre cei 16 absolvenţi, băieţi şi fete de diverse naţionalităţi, a continuat laboratorul la Budapesta, la Kretakör. Urmărind să le valorifice potenţialul creativ ori interpretativ, aptitudinile şi interesele, Schilling a imaginat un format de spectacol inspirat de rezultatele uimitoare ale unui studiu ştiinţific realizat pe iepuri cu habitat natural în imediata vecinătate a aşezărilor umane. Concluziile susţin că animăluţele asociate în mentalul nostru cu inocenţa şi frica şi-au dezvoltat capacităţile intelectuale încă de la apariţia omului ca specie, urmîndu-i oarecum evoluţia, avînd reacţii ce dovedesc procese nervoase de tip superior. Iepurii de oraş sînt adaptaţi intelectual la vecinătatea cu oamenii din instinct de conservare, sînt conştienţi de stereotipiile umanului, cărora trebuie să le supravieţuiască. Din alchimia surprinzătoarei constatări, a frămîntărilor profesionale ale tinerilor artişti, a colaborării cu regizorul ungur s-a născut Urban Rabbit's, un spectacol cu poveşti, acrobaţii, muzică şi multă emoţie. Titlul e, fireşte, metaforic, conţinutul desemnat fiind îndoielile şi temerile iepuraşilor din omul modern.
Artiştii din "noul circ" sînt creatori complecşi, capabili să stăpînească specializări din circul tradiţional - clovnerie, jonglerie, magie, acrobaţii la înălţime ori la sol -, dar şi să cînte la un instrument, să rostească o replică sau să nareze o poveste, să susţină un dialog, să joace o stare. Urban Rabbit's e fundamentat pe asemenea abilităţi artistice, fructificînd individualităţile din echipă, excelînd în acrobaţii, oferindu-le cadrul de a-şi configura, dacă nu o făcuseră încă, identitatea artistică, de a-şi extinde propriile limite, de a se exprima şi prezenta ca profesionişti. Pentru creatorul maghiar, un spectacol este un parteneriat bazat pe mutualitate estetică.
Concentrat pe stări (melancolie, confruntare, sfidare, frică, seducţie etc.), conectat la realitatea imediată a fiecărui interpret, Schilling a urmărit să devoaleze profunzimile aflate dincolo de o aparenţă adesea înşelătoare. Interesat dintotdeauna de contingent ca material în care forează pentru a ajunge la esenţă, Schilling s-a focalizat asupra unei suite de povestioare, propuse de cei din distribuţie, relatate deopotrivă prin vorbe, acrobaţii, atitudini, muzică. Reprezentaţia durează aproape două ore, e un şir de numere funambuleşti - solouri, duete ori triouri: sărituri la sol, mers pe sîrmă, sărituri la plasă elastică, numere cu aparate ciudate din fier, construite de artişti, frînghie rigidă ori elastică, mers pe bicicletă, cîntat la chitară, baterie, instrumente de suflat? un şir care curge firesc, egal, fluiditatea, umorul, ironia şi lirismul fiind caracteristici ce menţin vie atenţia privitorului.
Spectacolul are ruperi de ritm, schimbări de registre, alternanţe necesare unei cadenţe potrivite. Nu există un conflict liniar, ci o suită de situaţii mai mult sau mai puţin conflictuale, episodul fiind unitatea structurală. Interpreţii sfidează legile fizicii clasice începînd cu acceleraţia gravitaţională, căreia îi rezistă, confruntîndu-se biomecanic cu spaţiul. Fiecare personaj e difuz, nu are o biografie în sensul teatral al termenului, dar citează din personalitatea şi viaţa interpreţilor, şi contează mai ales ca parte a unui întreg pe care trebuie să-l constituie în colaj.
Presiunea prezentului nu poate fi contracarată decît prin ironie şi autoironie, aşa încît "circarii" devin bufoni, iar joaca lor - o bufonadă abundînd în simboluri. Istorioarele spuse şi proiectate ca text pe ecrane video creează o atmosferă onirică, extramundană, au umor, adesea negru, dar şi tîlcuri, derizoriul devenind material de meditaţie. Personajele-simbol ale cotidianului - mireasa, tînăra îndrăgostită, macho-ul - apropie spectatorul de micile lumi recreate în arenă. E vorba despre oameni obişnuiţi, care, asemenea iepuraşilor urbani, fac tot ce pot pentru a supravieţui unui tragic individualizat, decojit de orice măreţie.
Încercînd să elasticizeze perimetrul arenei şi al cortului de circ, Schilling a dorit iniţial ca spaţiul să fie deschis, fără copertină. Imposibil, din motive de condiţii meteo. Apoi, l-ar fi vrut transparent, pentru ca raporturile dintre spectacol şi realitate să fie deschise. Ambientul a rămas finalmente cel canonic, accentele inovative aşezîndu-se pe nivelurile de profunzime ale reprezentaţiei, pe maniera în care cuvîntul, echilibristica, sonorităţile se alimentează şi se susţin reciproc în înfăţişarea unor întîmplări sugestive.
Raportul cu publicul e esenţial în poetica scenică a lui Árpád Schilling. Teatrul pe care îl practică (vezi Hamlet ori Pescăruşul) nu e unul "arătat", de privit; e unul al empaticului, centrat pe implicare, nu numai emoţională, ci efectivă, e un teatru uman, deconvenţionalizat. Acţiunea de a cere o ţigară publicului face parte din scenariu şi din etalarea uneia dintre poveşti, adresarea firească, naturaleţea şi simplitatea îi desacralizează pe "eroi", ca şi cînd ar fi coborît chiar acum de pe gradene ca să-şi prezinte istoria. Obiectele scenice devin puncte de sprijin semantic: lopata portocalie, găleata, rulota roz sînt utilizate ca suport pentru redarea poveştilor ori ca ingrediente pentru poante ("bărbatul ideal e cel mort", întîmplarea cu iepurele care aleargă pe pista pentru biciclete, moment acompaniat de sunete emise de auxiliare ale bicicletei etc.).
Rezultatul e o reflecţie, episodică, asupra unei lumi ca sumă de individualităţi diverse, asupra unor inşi nu tocmai ca marea majoritate, care forează în propriul microunivers şi ne fac părtaşi la excursia lor estetică.