Trandafirul din Jericho este o plantă de deşert care arată ca o minge uscată, ceea ce îi permite să fie purtat de vînt. Odată ce este udat, se desface în decurs de cîteva ore, se înverzeşte progresiv şi bucură privirea atît timp cît i se pune apă. După care, nebăgat în seamă, se usucă la loc, aştepînd momentul prielnic următor. Printre conotaţiile simbolice care i s-au ataşat, faptul că nu moare, rămîne în stază şi, în ultimă instanţă, poate reînvia este ideea cea mai importantă.
Vă veţi întreba care este legătura dintre trandafirul de Jericho şi festivalul de film românesc căruia îi este dedicat acest articol. Felul în care s-a articulat comunitatea românească din nordul Californiei, de-a lungul a trei zile la mijlocul lunii aprilie 2010, mi-a inspirat această plantă. Prin urmare, a fost nevoie de un eveniment organizat impecabil de cîţiva voluntari inimoşi (Sabina Stefania Alistar, Maria Coffino, Nicolas Erdei, Ludwig Galambos, Florentina Mocanu Alina Predescu şi Laura Toma) şi căruia i s-a făcut publicitate pe măsură, pentru a vedea cum se formează şi creşte o comunitate coerentă de origine română, coagulată inteligent. Festivalul de film românesc de la Stanford a avut parte de un public constant, compus nu doar din privitori de filme, ci din spectatori de cinema în sensul ideal, cu cultură cinematografică, disciplinaţi, participativi şi informaţi (organizatorii au numărat un total de peste 1000 de persoane). În plus, evenimentul, susţinut financiar de ICR-Bucureşti şi din fonduri oferite de persoane private, a fost corelat cu venirea lui James Rosapepe, fostul ambasador al Statelor Unite în România, care a lansat cartea Dracula Is Dead, scrisă împreună cu soţia sa, jurnalista de televiziune Sheilah Kast. Nu voi comenta selecţia filmelor pentru că organizatorii au promis că tot ce a lipsit acum va fi integrat în ediţiile viitoare.
De altfel, avînd în vedere că universitatea a pus la dispoziţie parte din logistică (restul fiind acoperit din sponsorizări) şi totul s-a desfăşurat într-un spaţiu universitar, menit dialogului şi propice unor lungi discuţii, minifestivalul a avut în prim-plan comunicarea cu acest public ad-hoc. Astfel, atenţia nu s-a îndreptat unidirecţional către filme şi vedete, ca la manifestările consacrate de gen. Discuţiile de dinainte şi de după filme au fost foarte importante, mai ales că totul s-a petrecut în termenii unui maraton cinematografic, fără pauze mai lungi de cinci minute, în ideea de a prezenta cît mai multe lucruri într-un interval cît mai scurt (de la 11 dimineaţa la 9 seara în fiecare zi). Masa rotundă din ziua următoare a revelat intenţiile teoretice ale organizatorilor - sub titulatura de Censorship and (R)Evolution - New Romanian Cinema, a reunit o serie de profesionişti ai filmului din România alături de profesori de la Stanford şi San Francisco. La această discuţie au participat actorii Monica Bârlădeanu, Paul Ipate şi Gabriel Pintilei, artista vizuală Irina Botea, producătoarea Adriana Rotaru, realizatorul de imagine/ cameramanul Mihai Mălaimare Jr., ca şi universitarii Jean Marie Apostolidès, Pavle Levi, Stephen Kovacs şi Florentina Mocanu.
Despre modul de a articula şi reprezenta vizual istoria românească recentă au vorbit atît cei rămaşi, cît şi cei plecaţi din ţară acum mai bine de douăzeci de ani, care au trăit-o prin procură, altfel spus, prin intermediul mass-media. Dorinţa de a reveni la decembrie 1989 arată că doliul după istoria recentă persistă încă şi memoria colectivă este încă traumatizată. Faptul că lucrurile sînt neclarificate lasă cale liberă unor interpretări multiple, care nu luminează, ci sporesc ambiguitatea evenimentelor (s-a ajuns la concluzia respectivă după Hârtia va fi albastră, filmul lui Radu Munteanu din 2006). Anticipînd fără să ştie prezentul scandal de la Cannes, Jean-Marie Apostolidès de la Stanford a comparat această situaţie cu ceea ce se întîmplă în Franţa în privinţa Războiului din Algeria (1954-1962). Pe de altă parte, după cum a spus mai în glumă mai în serios cineva din sală, greutatea de pe umerii realizatorilor români de filme este foarte mare, pentru că se aşteaptă de la ei să spună adevărul. Prin urmare, în loc ca istoricii să clarifice valoarea, ponderea şi amplitudinea factorilor determinanţi şi a actorilor implicaţi, de data aceasta în sens sociologic, artiştii sînt cei care se luptă cu istoria recentă.
Pornind de la Reconstituirea (1968) lui Lucian Pintilie şi terminînd cu Francesca (2009) de Bobby Păunescu, majoritatea producţiilor au prezentat o realitate mai veche şi mai nouă, văzută de cele mai multe ori prin oglinda întunecată a unor actori cu charismă sumbră, interpreţii unor personaje ambigue, care pot fi iubite şi antipatizate, în acelaşi timp. După cum s-a comentat, revizitarea perioadei comuniste reiterează nevoia de a arăta o realitate care multă vreme nu a ajuns pe marele ecran. Terapia naţională prin film, acest mod de a coexista, al contrariilor dramatice, dar prezentate cu umor, a intrigat poate cel mai mult spectatorii neobişnuiţi cu România, pentru care clişeele cinematografice în alb şi negru sînt probabil mai la îndemînă. O altă diferenţă faţă de lumea care a consacrat conceptul de blockbuster este aceea că în România creativitatea vine de multe ori din lipsa fondurilor. La nivel de minimalism cinematografic şi în absenţa unor adevăraţi producători independenţi în România, Elevator (2008), reprezentat la faţa locului de scenaristul Gabriel Pintilei, a stat mărturie faptului că se poate face film din piatră seacă, avînd în vedere că bugetul acestei producţii a fost de aproximativ 300 de euro. Publicul s-a mirat şi la afirmaţia că lumea nu este interesată de filmele autohtone, că bugetul pentru cultură scade, iar sălile de cinematograf sînt insuficiente.
Un mare succes l-au avut scurtmetrajele, multe premiate şi plimbate pe la festivaluri, pentru că prezintă în bloc o actualitate românească dulce-amăruie. Este realitatea care generează caractere, cum ar fi hoţul care se îndrăgosteşte de cea căreia vrea iniţial să-i fure maşina (Claudia Prec şi Andi Vasluianu, excelenţi în minicomedia Lampa cu căciulă a lui Radu Jude, din 2007); tînărul care acceptă meseria de "amator", adică se lasă înjurat de toţi cei care caută o modalitate de defulare (Amatorul de Marian Crişan care a luat Palme d'Or pentru scurtmetraj la Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea regizat de Cristi Puiu în 2004); precum şi diversele obiceiuri din "atlasul de mitocănie urbană" practicate pe scară largă, cum ar fi şpaga; şi alte comportamente de acest tip, ca furatul din ajutoarele umanitare (filmul de scurtmetraj omonim, regizat de Hanno Höffer în 2003). Paradoxal, şi cînd tratează subiectul infracţionalităţii, cinematografia reuşeşte să dea României o vizibilitate internaţională pozitivă. În fond, felul cum ne ficţionalizăm este mai bun decît cel în care ne autoprezentăm deocamdată prin mijloacele oficiale. Nu este singurul motiv, dar recomand tuturor celor care vor să ne viziteze ţara, o doză sănătoasă de filme recente româneşti.