La cea de a 26 ediţie, Festivalul filmului de dragoste de la Mons a fost invadat de cinematograful românesc: 40 invitaţi, 8 lung şi scurtmetraje dintre care 3 în concurs, 1 premiu.
Recunosc cinstit: de la bun început m-am numărat printre cei care stăteau cu inima cât un purice şi spuneau "Doamne, de-ar ţine! Doamne, de-ar ţine!" Evident, mă refer la revirimentul cinematografului românesc datorat unei noi generaţii de cineaşti.
S-a vorbit despre un nou val, despre minimalism, despre renaşterea după o perioadă de criză, dar şi despre modă. Unii rostesc acest cuvânt de parcă s-ar scutura de Satana sau ca şi cum ar spune psihoză, obsesie maniacală. Adică festivalurile internaţionale, la care filmele româneşti au primit şi mai primesc încă premii importante, s-ar lua unele după altele ca oile, ar sări pe orice film numai românesc să fie şi, în final, l-ar include în palmares. Dar a fi la modă nu înseamnă oare şi a consona cu o anume sensibilitate, mentalitate, receptivitate a momentului?
După cum nu odată am auzit chiar din gura unor reprezentanţi ai breslei cinematografice că numai cei care vor să pară tineri, deşi nu mai sunt, pretind că apreciază acest nou cinematograf plicticos, fără miză şi anticomercial. Aşadar nu numai în pas cu moda, dar şi în pas cu vârsta!!! Lucrurile sunt mai nuanţate decât par la prima vedere. Ar fi de analizat mai pe larg cât de autentică e înclinaţia diferiţilor regizori apăruţi după anul 2000 spre acest tip de cinematograf şi cât ţine de dorinţa lor de a ajunge pe podiumul festivalurilor, câtă dreptate au cei care reclamă un cinematograf de public (eventual după model hollywoodian) şi nu doar de critică, de câte mijloace (nu numai financiare) dispun cineaştii noştri pentru a răspunde unei asemenea dorinţe, ce capcane apar atunci când rămânem prizonierii unui singur stil de a face cinema... Aceste teme au fost atinse tangenţial în timpul unei mese rotunde organizată la Festivalul filmului de dragoste de la Mons în faţa unui auditoriu format în principal din studenţi de la Universitatea Liberă din Bruxelles, care veniseră cu profesoara lor, doamna Dominique Nasta.
Spuneam în numărul de martie 2010, al revistei noastre că ar fi momentul să câştigăm la Berlin un Urs. Zis şi făcut. N-a fost de aur, ci de argint: Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Şerban a plecat acasă cu Premiul special al juriului. Nu s-a încheiat bine Berlinul şi a început Mons-ul. O precizare: în accepţiunea acestui festival, film de dragoste nu înseamnă numai iubirea hetero sau homo, romantică sau carnală, dintre două sau mai multe persoane, ci şi iubirea de ţară, de părinţi, de cinema, de animale, de orice.
Ei bine, în acest sfârşit de februarie (19-26), Mons-ul ne-a iubit pe noi. Au dovedit-o în primul rând organizatorii. De la Nyon 1990 şi Berlin 1991 niciun alt festival nu a mai organizat un desant românesc de o asemenea amploare. Au existat, desigur, programe de sine stătătoare şi care se repetă cu o anume periodicitate, precum cele de la New York, Paris sau Londra, dar ele sunt făcute la iniţiativa noastră şi au ca scop promovarea cinematografului românesc în lumea largă.
La cei 26 de ani ai săi, festivalul de la Mons se bucură de o binemeritată reputaţie. Bine organizat, cu o selecţie de filme de bună calitate, foarte ospitalier cu numeroşii săi invitaţi (unii dintre ei vin an de an), el este o manifestare tihnită în care ai timp şi să vezi filme, şi să socializezi cu participanţii din nenumărate ţări, şi să asişti la conferinţe şi mese rotunde, şi să te distrezi la miezul nopţii la diferite petreceri tematice. Anul acesta am avut parte de seara africană, seara belgiană, seara italiană şi... seara românească cu sarmale, mămăligă, salată de vinete şi concert Loredana cu trupa ei, încheiat cu o horă generalizată. Aceasta este doar faţeta mondenă a ceea ce a figurat în program drept "Focus pe România". Printre vedete: actorii Maia Morgenstern ca invitată de onoare, Maria Dinulescu ca membră în juriul competiţiei oficiale, Andi Vasluianu care a primit premiul de interpretare masculină pentru rolul din Cealaltă Irina de Andrei Gruzsnicki, regizorul Nae Caranfil care a prezentat Restul e tăcere, programat în afara concursului, directorul festivalului DaKINO, omul de televiziune, actorul, scenarisul, bucătarul, călătorul pe mări Dan Chişu, venit într-o dublă calitate - prieten fidel al festivalului şi regizor de lungmetraj la debut cu filmul WebSiteStory. Îmi pare rău că nu am loc să-i amintesc pe toţi românii prezenţi anul acesta la Mons.
Dar vin din nou şi întreb: să fie asta o modă sau chiar merităm să fim băgaţi în seamă?