Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Solothurn 2004

Solothurn 39 - Oscarurile elveţiene


Revista 22, februarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oscarurile elveţiene se decernează, pentru al 39-lea an, la vreo 40 km N de Berna, într-un orăşel (capitală de canton) numit Solothurn. Se prezintă, la fiecare sfârşit de ianuarie, majoritatea filmelor realizate în Elveţia sau coproduse cu alte ţări cu un an înainte. Zilele filmului de la Solothurn e un festival iniţiat de generaţia de aur a cinematografului elveţian la mijlocul anilor '60, în care se prezintă filme de toate genurile - ficţiune, documentare (majoritatea), animaţie şi experimentale, metraje lungi, medii şi scurte. Pe lângă filmele elveţiene, invitata de onoare de anul acesta a fost Polonia, plus o secţiune de scurt metraje internaţionale şi una pentru publicul tânăr (copii şi adolescenţi). Printre omagiaţi - actorul fetiş al generaţiei anilor '60-'70, Jean-Luc Bideau, care a filmat cu Alain Tanner, Michel Soutter, Claude Goretta...

Se nominalizează câte cinci filme la categoriile lung metraj de ficţiune, scurt metraj de ficţiune şi documentar; şi se mai fac câte trei nominalizări la categoriile cel mai bun rol principal, respectiv secundar. Surpriza a fost însă că nu toate filmele nominalizate s-au proiectat în festival, aşa cum ar fi fost firesc. Aşa se face că surpriza a continuat cu faptul că însuşi câştigătorul la categoria scurt metraj - L'Escalier, de Frédéric Marmoud, nu a fost proiectat, dar a existat la sala de presă în copie VHS. Filmul e reuşit - despre iluziile/deziluziile adolescenţei şi prima dragoste, dar existau altele cel puţin la fel de reuşite: fantasticul, cu o structură repetitivă, Le Dormeur, de Richard Szotyori; filmul de animaţie Poldek, de Claudius Gentinetta; Operation Adios, de Martin Guggisberg; Pas de deux, de Lawrence Grimm, zoom sensibil pe vârsta a treia de la un tip de 25 de ani; sau Libre échange, realizat de copilul teribil al cinematografului elveţian contemporan - Vincent Pluss. Dar şi altele mai puţin reuşite: nominalizatul Green Oaks, de Ruxandra Zenide; Bunte Träume/Vise în culori, de Mano Khalil; sau filmul de animaţie, cu forme care se devorează şi metamorfozează, kreuchen und fleuchten/Tot ce mişcă, de Urs Brenner.

Au fost multe filme de dans în festival, şi scurte, şi lungi, cu o tuşă experimentală puternică: The Greenhouse Infect, al aceluiaşi Vincent Pluss (care anul trecut câştigase marele premiu la lung metraj de ficţiune cu On dirait le Sud); As Cinzas de Deus, de André Semenza, filmat în Brazilia şi plecând vag de la Metamorfozele lui Ovidiu; sau One Bullet Left, de Markus Fischer.

Anul acesta, premiul cel mare a fost luat de un film istoric despre un scurt episod din viaţa lui Bach - Mein Name ist Bach/Numele meu e Bach, de Dominique de Rivaz, coproducţie helveto-germană destul de clasică, fără alte calităţi decât faptul că e bine filmat şi jucat (Vadim Glowna, un mare actor german de teatru, în rolul lui Bach bătrân; Anatole Taubmann; Gilles Tschudi, care a şi obţinut premiul pentru rol secundar). Printre nominalizări erau însă şi filme mai incitante, ca Au sud des nuages, al lui Jean-François Amiguet; şi mai ales Little Girl Blue, al debutantei Anna Luif. Iar Achtung, fertig, Charlie!/Atenţie, fii gata, Charlie!, de Mike Eschmann, e o comedie populară cu tineri încorporaţi în armată şi o nuntă cu fată de mafioţi, comedie destul de tembeluţă, ceva mai proastă decât un film mediu american de gen, dar cu mare succes la public, datorat faptului că una din actriţe e vedetă pop în Elveţia germanică.

Dintre filmele de ficţiune văzute, cel mai reuşit a fost de departe Wenn der Richtige kommt/Când e să fie, debut semnat Oliver Paulus şi Stefan Hillebrand, despre o nemţoaică uşor retardată, care se îndrăgosteşte de un turc pe care taică-său îl obligă să plece în Turcia şi să se însoare acolo. Filmul e extrem de reuşit la nivelul detaliilor, al interpretării şi al surprinderii sensibilităţii personajelor şi a muchiilor de cuţit pe care evoluează relaţiile dintre ele.

Nici Moritz, de Stefan Haupt, n-a fost rău, deşi scenariul ar fi putut evolua mult mai incitant şi mai puţin clasic, film despre acceptarea homosexualităţii/diversităţii într-o ţară foarte conservatoare cum e Elveţia. Agathe, de Anne Deluz, e un film de debut bine ţinut în mână, cu un puşti (Maxime Kathari) ce face un rol excelent, dar nici el nereuşind să evite clişeele şi avansând, de la jumătate încolo, cuminte şi previzibil. Din contră, metrajul mediu Aline, de Kamal Musale, evoluează pe un tărâm experimental destul de gratuit o bună bucată de timp, pentru ca spre final să-şi găsească ritmul şi să se termine cu un adorabil masacru în stil Greenaway (cel din The Cook the Thief His Wife & Her Lover).

Filmele experimentale au fost foarte prezente în creaţia elveţiană de anul trecut, nelipsite, de fiecare dată, de o mare doză de scăpare din mână: iXième, de Pierre-Yves Borgeaud şi Stéphane Blok, amintind de excelentul belgian Thomas est amoureux, dar mult prea lung; Une chienne catalane, de François Boetschi, destul de gratuit şi la care trimiterea din titlu (la Buñuel-Dalí) nu funcţionează; sau Aus dem Nichts, încadrat/proiectat pe ecran îngust.

Dintre coproducţii, n-a fost rău The Definition of Insanity, de Frank Matter şi Robert Margolis, dar ar fi fost mult mai reuşit dacă era mai puţin diluat în rătăciri şi elucubraţii pseudo intelectual-artistice. E aşa şi-aşa debutul regizoarei Anne Waltz Daqui p'rá alegria/De aici înspre bucurie, realizat în Portugalia. Şi e excelent Travail d'Arabe, de Christian Philibert, realizatorul lui Les 4 saisons d'Espigoule, cu aceeaşi doză de improvizare şi cu aceeaşi foarte bună ghidare a actorilor neprofesionişti.

Premiul pentru documentar l-a luat un studiu de caractere parlamentare - Mais im Bundeshuus/Le Génie helvétique, de Jean-Stéphane Bron, epopeea adoptării legii împotriva modificărilor genetice din agricultură, în Parlamentul Federal elveţian. Iar maestrul documentarului elveţian Richard Dindo a dezamăgit cu Ni olvido, ni perdón/Nici uitare, nici iertare, filmat în Mexic, despre mişcările studenţeşti din 1968 şi reprimarea lor sângeroasă, în anul Olimpiadei de vară din capitala mexicană.

În general, filmele au fost destul de slabe, atmosfera departe de cea a festivalurilor mari, necomparându-se nici măcar cu sora ticineză Locarno, de exemplu, iar personalităţile lipsă. Poate că organizatorii (ce lucrează impecabil, de altfel) se pregătesc pentru o ediţie jubiliară 40 la anul, plină de glamour... Rămâne de văzut.



 Toate articolele despre Festivalul de film Solothurn 2004


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer