Poetul şi publicistul Florin Iaru a adunat în Sala Mare a Primăriei Oradea, 59 de oameni. Dacă mai veneau doi, egalam numărul de becuri din sală (pe bune). Florin Iaru a promis încă de când a fost invitat că va fi fermecător. A fost. Poetul calculatoarelor, cum i se spune în redacţia revistei Academia Caţavencu, a vorbit coerent şi viu timp de 69 de minute, pentru care a primit în schimb 11 secunde de aplauze. Am transformat esenţa conferinţei Înnebunesc şi-mi pare bine într-un interviu imaginar cu Florin Iaru. Eu am pus, în gând, întrebările, iar el a spus cu voce tare răspunsurile. Dar şi alte întrebări.
Lucian Cremeneanu: Vă place mai mult să scrieţi sau să vorbiţi?
Florin Iaru: Un scriitor nu are ce să spună. Cel mai bine se exprimă prin scris.
L.C.: Ce iubiţi?
F.I.: Cărţile. Le aduc un elogiu. Am împărţit toate experienţele din viaţa mea cu cărţile pe care le-am citit. Adormirile şi trezirile sunt mai frumoase alături de o carte.
L.C.: Dar disperarea?
F.I.: Şi la disperare e bună cartea. Eu, când am fost disperat, în loc să ies pe stradă şi să urlu, m-am mulţumit să stau acasă şi să-l citesc pe Dostoievski, cel care ne păcăleşte că se poate să fie bine, iar la final distruge totul.
L.C.: Ce căutăm în viaţă?
F.I.: Căutăm mereu ceva imposibil. Suntem ca un copil care nu vrea să se nască şi este momit cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asta căutăm toată viaţa.
L.C.: Există aşa ceva?
F.I.: Sigur că da. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte avem toţi. Doar că ele sunt limitate.
L.C.: Suntem aceiaşi pe toată durata vieţii?
F.I.: Da. Nu ne schimbăm deloc. Înţelepciunea ne este dictată doar de corpul nostru, de cum îmbătrânim. La 20 de ani suntem eterni, iar la 50 avem sentimentul zădărniciei. Ce visăm e imposibil, ce realizăm e trecător.
L.C.: Ce ne macină?
F.I.: Dorinţa de a fi peste tot în acelaşi timp. Televiziunea dă iluzia asta - a fi peste tot, în acelaşi timp, dar, de fapt, nicăieri.
L.C.: Unde greşesc oamenii?
F.I.: Oamenii vor să fie orice altceva decât oameni. Fetele din China obligate să poarte pantofii aceia minusculi pentru a le menţine laba piciorului mică, femeile africane care poartă la gât cercuri de metal care le fragilizează gâtul, siliconarea, botoxarea, liposucţia din zilele noastre... Toate acestea s-au întâmplat şi se întâmplă pentru că aşa s-a considerat că e normal. Se cere anti-naturalul în numele unei aşa-zise normalităţi. Cum se face că normele normalităţii induc o anormalitate progresivă?
L.C.: Şi atunci, ce e normalitatea?
F.I.: Normalitatea este modul în care percepem cultural realitatea. Aristotel, spre exemplu, spunea că cel mai normal este să fii grec, liber şi bărbat.
L.C.: Cum suntem?
F.I.: Suntem diferiţi şi ce bine că suntem diferiţi! Suntem mereu tineri, dar ne ascundem în spatele mai multor lucruri. Suntem tineri şi nemuritori şi avem dreptate întotdeauna. Suntem nişte trestii gânditoare, foarte fragile.
L.C.: Poate ar trebui creat un om nou.
F.I.: Când o să auziţi de crearea omului nou, să vă luaţi bocceluţa şi să fugiţi cât mai departe. Omul nou a fost creat doar în Coreea de Nord.
L.C.: De ce suferim?
F.I.: Suferinţa este partea neplăcută a inegalităţii.
L.C.: Ce sunt amintirile?
F.I.: Amintirile sunt partea frumoasă a vieţii noastre urâte. Armata, spre exemplu, este cea mai urâtă şi traumatizantă perioadă pentru toţi bărbaţii care au făcut-o. Şi totuşi, din armată rămân cele mai grozave, mai amuzante şi mai frumoase poveşti. Astea sunt amintirile.
Suntem diferiţi şi ce bine că suntem diferiţi!
L.C.: Ce este prostia?
F.I.: Prostia este motorul lumii. Toată inteligenţa planetei luptă împotriva cavalerilor prostiei: ura, nepăsarea, sărăcia, violenţa, răutatea. Toate acestea sunt nişte pietroaie aruncate în balta inteligenţei. Prostia este motorul într-un singur timp (sau tâmp) al lumii.
L.C.: Avem ce să facem?
F.I.: Cel mai rău este să fim indiferenţi. Trebuie să fim judecătorii lumii, dar trebuie să fim judecători corecţi.
L.C.: Cum ne găsim calea în viaţă?
F.I.: La naştere avem un miliard de posibilităţi. Toată lumea e deschisă în faţa noastră. La 10 ani mai sunt un milion. La 20 de ani ne-au mai rămas doar 5.
L.C.: Ce îl chinuie pe Florin Iaru?
F.I.: Întrebările.
L.C.: Şi totuşi, ce vreţi?
F.I.: Ce vreau eu nu se poate.
Florin Iaru a venit în Oradea la invitaţia Fundaţiei Academia Civică, organizatoare de conferinţe foarte interesante şi incitante. Din păcate, aceste conferinţe se pierd. Nu se păstrează nici înregistrări audio, nici transcrieri. E păcat, mai ales că printre cei care au conferenţiat se numără Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Ion Caramitru, Daniel Dăianu, Petre Popescu. O colecţie de texte sau chiar un audio-book ar fi de senzaţie. Şi de succes.