Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Himmel über Berlin, Der / Wings of Desire

Der Himmel über Berlin - un poem de Wim Wenders


Observator Cultural, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Am filmat Der Himmel über Berlin în maniera în care ai scrie un poem, fără scenariu, filmînd scenă după scenă ca şi cum ai pune versurile pe hîrtie", mărturisea Wim Wenders în 2007 la 20 de ani de la turnarea filmului său. Nimic nu poate fi mai adevărat decît ceea ce spunea regizorul german.
 
Filmul se deschide cu versurile poetului şi prietenului de-o viaţă, Peter Handke: "Cînd copilul era copil/ era vremea acestor întrebări:/ De ce eu sînt eu şi nu tu?/ De ce sînt eu aici şi nu acolo?/ Unde începe timpul şi unde se sfîrşeşte spaţiul?/ Nu cumva viaţa sub soare e doar un vis?/ Nu cumva tot ceea ce văd, aud şi miros/ este doar un miraj al lumii dinaintea lumii?/ Răul chiar există,/ şi oamenii sînt cu adevărat răi?/ Cum se face că eu, cel ce sînt,/ nu am fost acolo înainte de a fi acolo.../ şi cîndva eu, cel ce sînt,/ nu voi mai fi cel ce sînt?/ Cînd copilul era doar un copil,/se îneca cu spanac, cu mazăre.../ cu budincă de orez şi/ cu conopidă fiartă.../ şi acum le mănîncă pe toate, şi nu/ doar pentru că e nevoit să o facă./ Cînd copilul era doar un copil,/ s-a trezit odată într-un pat ciudat.../ dar acum i se întîmplă/ des acest lucru./ Mulţi oameni păreau frumoşi atunci,/ acum au mai rămas doar cîţiva oameni frumoşi./ Avea o imagine precisă a Paradisului, acum poate doar să se gîndească la ea./ Nu îşi putea imagina neantul,/ astăzi acest gînd îl face să tremure./ Cînd copilul era doar un copil,/ se juca cu entuziasm.../ astăzi are acelaşi entuziasm / dar numai cînd îl preocupă munca./ Cînd copilul era copil/ era vremea acestor întrebări:/ De ce eu sînt eu şi nu tu?/ De ce sînt eu aici şi nu acolo?/ Unde începe timpul şi unde se sfîrşeşte spaţiul?/ Nu cumva viaţa sub soare e doar un vis?". (Peter Handke, Odă copilăriei).
 
Der Himmel über Berlin este, asemenea poemului lui Handke, un "poem" cinematografic dedicat Berlinului postbelic, locul care poartă, poate mai mult decît altele, amprenta istoriei devastatoare.
 

Greutatea şi uşurătatea

 

Filmul lui Wenders este povestea lui Damiel (interpretat de Bruno Ganz), un înger care se îndrăgosteşte de o acrobată (trapezistă), Marion (interpretată de Solveig Dommartin). Damiel este gata să renunţe la strălucirea vieţii veşnice pentru cîteva momente de fericire lîngă muritoarea Marion. Misiunea sa este aceea de a fi martor, de a asculta cele mai ascunse gînduri şi dorinţe ale locuitorilor singuri ai Berlinului. Numai că îngerul Damiel îşi doreşte să trăiască ardoarea vieţii de muritor, lipsite de conştiinţa eternităţii.
 
În dialogul cu îngerul Casiel, Damiel, săturat de spiritualitate, tînjeşte după viaţa trupului: "E minunat să trăieşti doar cu spiritul, să depui mărturie pentru eternitate... Doar pentru ce e spiritual în mintea oamenilor. Dar cîteodată mă cam satur de existenţa mea spirituală... sau să plutesc deasupra încontinuu. Aş vrea să simt o greutate care mă apasă... să se termine infinitul, şi să mă leg de pămînt".
 
Damiel se întreabă, asemenea povestitorului lui Kundera: "Este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte - scrie Kundera -, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pămînt. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. [...] În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pămînt, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative."
 
Acelaşi lucru este simţit de Damiel care, deşi cunoaşte beatitudinea vieţii cereşti, rîvneşte povara trupului, viaţa alături de Marion, dar şi viaţa cotidiană cu fericirile aduse de aceasta: puterea de a spune "acum", în loc de "pentru totdeauna", să te emoţioneze nu doar mintea, dar şi o masă copioasă, şi o linie a gîtului, să-ţi simţi oasele mişcîndu-se în timp ce umbli, să simţi cum e să-ţi dai jos pantofii la masă şi să-ţi mişti degetele, cu picioarele goale - toate lucrurile pe care nu le poate trăi ca fiinţă ce cunoaşte doar eternitatea şi care nu are conştiinţa trecerii timpului.
 
Aceasta este şi tema filmului lui Wenders. Berlinul este un loc uitat de vreme, un loc în care timpul s-a oprit, fiind totodată un loc în care micile momente, gîndurile fugitive contează cel mai mult, aşa cum Damiel poate asculta gîndurile unui om care se confruntă cu propria moarte.
 
Monologul interior al acestuia, la fel ca întregul scenariu al filmului, poate fi un amplu text poetic, o enumerare a lucrurilor care contează cu adevărat: "Vechile case din Charlottenburg, Albert Camus, lumina dimineţii, ochii copilului înotînd aproape de o cascadă, urmele primelor picături de ploaie, soarele, pîinea şi vinul, nervurile frunzelor, iarba care se unduie, culorile pietrelor, pietricelele din albia rîului, visul despre casa din interiorul casei, cel drag dormind în camera de alături, duminica liniştită, orizontul, lumina ce iese din cameră în grădină, zborul de noapte, mersul fără mîini pe bicicletă, frumosul străin, tatăl meu, mama mea, nevasta mea, copilul meu".
 
În "poemul" lui Wenders nu putea fi uitat cel care oglindeşte totul, povestitorul, poate Homer însuşi (în film există aluzii la Odiseea), prezent în persoana unui scriitor bătrîn care a cunoscut Berlinul în timpul războiului. Acesta se ambiţionează să găsească Potsdamer Platz, de nerecunoscut din cauza segregării celor două părţi ale Berlinului. Oraşul este un loc în care graniţele sînt mai vizibile ca oricînd, fiecare stradă are propria sa graniţă, fiecare clădire este un adevărat Waste Land, care aminteşte parcă de poemul lui T.S. Eliot, fiecare proprietar îşi atîrnă o plăcuţă cu numele lui, ca pe o adevărată stemă şi studiază ziarul ca un adevărat lider mondial, germanii sînt împărţiţi în atîtea state cîţi indivizi există, şi aceste mini-state sînt mobile, fiecare om şi-l ia cu el şi percepe o taxă oricărui individ vrea să intre.
 
Acestea sînt lucrurile la care se gîndeşte Povestitorul lui Wenders (interpretat de legendarul actor Curt Bois), un Homer bătrîn care seamănă cu Dr. Isak Borg al lui Bergman, din Smultronstallet. Rămîne însă întrebarea la care povestitorul nu găseşte un răspuns şi la care fiecare dintre noi găsim propriul răspuns : Ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea? Un singur lucru e sigur: "Contradicţia greu-uşor este cea mai misterioasă şi cea mai plină de semnificaţii dintre toate contradicţiile."
 
Răspunsul lui Wim Wenders este dat de Marion la sfîrşitul filmului. Aceasta îi spune lui Damiel: "Eu şi cu tine sîntem Timpul însuşi. Nu numai oraşul, ci lumea întreagă ia parte la decizia noastră (de a fi împreună). Nu sîntem doar noi doi. Întruchipăm ceva măreţ. Stăm în Piaţa Poporului şi aceasta este plină de oameni cu aceleaşi vise ca ale noastre. Definim jocul pentru toată lumea. Eu sînt pregătită. Acum e rîndul tău. Tu deţii soarta jocului. Ai nevoie de mine. Nu există o poveste mai minunată decît a noastră, aceea a bărbatului şi a femeii".
 

Povestea care susţine lumea

 

În Der Himmel über Berlin, Wim Wenders scrie poemul care susţine lumea: "A fost adevărat noaptea şi este adevărat ziua, acum mai mult ca niciodată. Cine a fost cine? Eu eram înlăuntrul ei, iar ea - împrejurul meu. Cine pe lumea asta poate susţine că a fost cu adevărat împreună cu o altă fiinţă? Eu sînt împreună. Nici un copil nemuritor nu a fost creat, doar o imagine nemuritoare şi comună. În acea seară, am învăţat uimirea. A venit să mă ducă acasă, şi am descoperit casa. S-a întîmplat pentru o singură dată. O dată şi, prin urmare, pentru totdeauna. Imaginea pe care am creat-o mă va însoţi pînă la moarte. Voi fi trăit înăuntrul ei. Ceea ce m-a uimit la noi doi, la un bărbat şi o femeie..., m-a transformat într-o fiinţă umană. Acum ştiu ceea ce nici măcar un înger nu ştie. Numeşte-i pe aceia, bărbaţii, femeile şi copiii care mă vor căuta pe mine, povestitorul lor... pentru că au nevoie de mine mai mult decît orice altceva."
 
În acest mod se sfîrşeşte Der Himmel über Berlin, "poemul" lui Wenders de care avem nevoie mai mult decît orice altceva.




 Toate articolele despre Himmel über Berlin, Der / Wings of Desire


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cezar Gheorghe


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer