Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Atelier, Baia Mare 2010

Majoratul veteranului - Festivalul de Teatru Atelier Baia Mare, 2010


Observator Cultural, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dramaturgul Radu Macrinici (ajuns în primăvară la performanţa de a fi unicul dublu laureat al concursului "Cea mai bună piesă a anului", girat de UNITER şi patronat de Casa Regală a României) se poate mîndri pe bună dreptate că Atelierul, festivalul pe care l-a iniţiat, nu doar a atins ediţia a optsprezecea (majoratul, carevasăzică), dar este şi cel mai vechi festival internaţional din peisajul românesc. Şi cel mai "plimbat", început fiind la Sfântu-Gheorghe, trecut prin Sighişoara, spre a poposi în ultimii cinci ani la Baia Mare (din acest punct de vedere, Macrinici este un adevărat maratonist, căci au mai existat, în ultimii douăzeci de ani, evenimente teatrale care şi-au căutat adăpost în varii locuri - după cîte îmi amintesc, nici unul în mai mult de două -, dar ai căror iniţiatori au cedat nervos din cauza realei presiuni presupuse de organizare). Şi pentru Teatrul Municipal din Baia Mare evenimentul a funcţionat ca "locomotivă", generînd spectacole excelente, semnate, pe rînd, de Victor Ioan Frunză, Radu Afrim şi Răzvan Mureşan, dar şi un, cum să zic, necesar aplomb al trupei împletit cu managementul bine temperat al directorului acesteia, Marilena Frenţiu.
 
În orice caz, şi la acest început de vară din labirintul căreia pîndeşte mai degrabă Monetaurul decît Minotaurul, vorba directorului festivalului, scena băimăreană a reuşit să găzduiască şaisprezece spectacole produse de unsprezece companii teatrale din patru ţări (Anglia, Japonia, România, Ungaria).
 
Sigur, statistica nu ar însemna nimic (mai ştim noi nişte locuri...), dacă nu ar exista acoperirea de ordin axiologic. Or, cel puţin trei sferturi din spectacolele propuse au ţinut, într-un fel sau altul, de superlativ. Nu sînt de uitat nici evenimentele conexe: lansarea volumelor de teatru Bravul nostru Micşa al lui Radu Ţuculescu şi Jack lunetistul al lui Radu Macrinici, vernisajul expoziţiei de bijuterie, sculptură şi grafică The Kingdom, colocviul Cehov şi efervescenţa însăşi a publicului, unul dintre cele mai atente şi mai participative ale geografiei autohtone.
 
S-a continuat şi iniţiativa "portretului în Atelier", care lasă publicului posibilitatea de a înţelege mai bine opera unui regizor (anul acesta a fost vorba despre Gavril Cadariu şi Răzvan Mureşan) ori strategia unui teatru (respectiv Teatrul de Nord din Satu Mare).
 
În principiu, spectacolele oferite de scenele Festivalului Atelier cred că se pot clasifica în cîteva categorii: spectacolele intimităţii, spectacolele-manifest, marile spectacole, o zonă atipică şi spectacolele ratate (scrisesem din greşeală "tarate" - ar fi mers şi-aşa...).
 
Din prima categorie cred că fac parte: Aeroport, Demoni, Mlădierea de purpură şi Psihoză 4:48. Despre cel dintîi, produs de Teatrul Naţional din Timişoara în regia lui Ion Ardeal Ieremia, am mai vorbit, de notat fiind firescul în augmentare reuşit de Alina Reus şi Romeo Ioan, dar şi - prin inevitabila nouă perspectivă oferită de Sala Studio de la Baia Mare - o anume senzaţie de apoteoză hollywoodiană care încheie reconotînd spectacolul după Ştefan Caraman.
 
Mlădierea de purpură a maestrului dansului Butoh, Hikaru Otsubo, a oferit o nouă perspectivă a opţiunilor artistului japonez, aşezată sub dublul semn al fragilităţii şi al tandreţei.
 
Demoni, după Lars Noren, montat la Teatrul de Nord din Satu Mare de Ovidiu Caiţa, este o poveste frustă, credibilă şi încărcată de emoţie a unor schimburi ratate de cupluri, de vieţi şi de speranţe, totul aşezat sub semnul nisipului (şi ca susţinător al descoperirilor infantile) şi al cenuşii (urna cu rămăşiţele mamei funcţionînd ba comic, ba terifiant), al efemerului, prin urmare, într-o lume turbionară.
 
În fine, Psihoză 4:48, după Sarah Kane, montat la Naţionalul clujean de Răzvan Mureşan, tot despre o ratare povesteşte numai că, graţie jocului excepţional al Patriciei Boaru, semantica e ridicată la rang de tragedie din antichitatea imediată. Decorul, gîndit de Arhidiade şi Răzvan Mureşan, este unul aseptic ameninţător, inevitabil astfel, ca orice salon de spital resimţit drept spaţiu concentraţionar, sugerînd prin transformarea spectatorilor în cel de-al treilea perete clasicul "l'enfer, c'est les autres". Un soi de reportaj cu lama de gît - o altă generaţie, o altă geografie, aceeaşi "dizarmonie care duce în iad" - la propriu, căci obiectele tăioase sînt soluţia exorcizării demonului insectiform ucis explicit, dar necesar, şi pe peretele-ecran din spate, pe care acele de seringă (Cu drog? Cu medicament? Tot una, ai zice...) execută gasteropode aparent benigne.
 
Cel mai exact spectacol-manifest este, desigur, 20/20 al Gianinei Cărbunariu, produs de Studio Yorick din Târgu-Mureş şi dramAcum Bucureşti. Nu ştiu dacă analiza rostului estetic al respectivului act scenic şi-ar găsi funcţionalitatea, după cum nu am avut prilejul să constat dacă funcţionalitatea educaţională ori măcar constatativă a posibilelor discuţii ulterioare duce undeva, la Baia Mare ora tîrzie de încheiere făcîndu-le imposibile.
 
Din moment ce, însă, "stradal" am auzit reproşuri în sensul dezechilibrării textuale către partea "cealaltă", constatarea rămîne că asemenea experimente de natură teatrală sînt absolut necesare şi, poate (cu ajutorul lui Dumnezeu, cum s-ar spune), chiar exorcizante.
 
Pînă una-alta, propunerea Gianinei Cărbunariu este un lucru serios, bine jucat/asumat de către actori şi, la douăzeci de ani distanţă, din păcate, la fel de fierbinte ca în martie '90, la Târgu-Mureş.
 
Hessal lui Gavril Cadariu, produs de Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, intră, cred, în aceeaşi categorie a manifestului, textul Alinei Nelega făcînd ingenios echilibristică utilizînd pretextul vocii interioare a liderului nazist ajuns la senectute, în închisoarea de la Spandau, în pragul sinuciderii văzute ca reenergizare, ca trecere printr-un posibil Purgatoriu al amintirii care, însă, nu metamorfozează cu nimic demenţa monstrului înnăscut, fie el şi inteligent. Ceasul de reîntrupare a personajului de către Nicu Mihoc reprezintă un efort actoricesc şi o demonstraţie de virtuozitate speciale, citibile, volens-nolens, şi ca act de exorcism.
 
Personal, aş integra acestei categorii şi farsa lui Szabo K. Istvan, Proorocul Ilie după Tadeusz Slobodzianek. Simbolul maglaviteanului polon, la fel de interbelic ca olteanul nostru, dar contextuat de un public mai radical, produce o situaţie identică aceleia din 20/20, pretextul doar schimbînd etnia cu exerciţiul catolic în variantă popular-aberantă. Cum intenţia regizorului nu este a exorcizării directe, ci a schimbării moravurilor prin rîs, pariul este tradus de către unul dintre personaje: "Trebuie să ne facem că facem, ca să nu ne facem de rîs".
 
În Atelierul de anul acesta, marile spectacole, cred, au fost trei: Herr Paul al lui Radu Afrim, după Tankred Dorst, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Respiraţii, semnat de Gavril Cadariu, la Ariel, teatrul târgumureşean pe care-l conduce, în colaborare cu Universitatea de Artă Dramatică din localitate, şi Minunata lume nebună, după Anthony Neilson, în regia lui Răzvan Mureşan, produs de teatrul-gazdă.
 
Despre cel dintîi s-ar putea afirma că e un spectacol aproape perfect, deţinînd rara calitate de a conota, de fiecare dată cînd este văzut, un etalon postmodern în care fiecare secundă şi fiecare centimetru pătrat al spaţiului se încarcă graţie jocului imaginativ de excepţie al fiecărui actor.
 
Respiraţiile lui Cadariu, "spectacol nonverbal de animaţie", sînt un exerciţiu de virtuozitate creat într-un vag în care culoarea, forma, lumina şi sunetul sînt un rar generator de stare de bine, un bine melancolic vorbind la nivelul sugestiei despre condiţia umană, despre tensiuni şi blînde defulări construite cu răbdarea unei japonezării.
 
Spectacolul teatrului-gazdă, nu inutil aparţinînd tot lui Răzvan Mureşan, ca şi Psihoză 4:48, este un răspuns dinspre basm şi haz încheiate în contrapunct. În ţara oglinzilor, în care şi-a pierdut ora, Lisa (un altfel de Alice cea din Wonderland), personajul central interpretat la nivelul excelenţei de către Gabi Del-Pupo, parcurge un drum iniţiatic şi exploziv în inventivitate. Geografia propusă de Mihai Vălu, dar şi costumele personajelor ţin basmul într-o permanentă încărcare energetică. Vagul care pluteşte pînă la sfîrşit (în jurul Lisei sînt chiar eroii de poveste, pacienţii ori medicii spitalului psihiatric?) este lubrifiantul necesar, confirmînd motivaţia lui Radu Macrinici de a-i oferi tînărului regizor "dreptul" la portret în Atelier.
 
Caii la fereastră, coproducţie a Teatrului de Cameră din Arad şi a Teatrului Trei din Pecs, Ungaria, şi Întîlnirea arhetipală de gradul trei a londonezilor de la Etta Ermini Mouvement Theatre se adaugă întru reuşită spectacolelor la care m-am referit pînă acum.
 
Din păcate, cu excepţia spectacolului Demoni, portretul Teatrului de Nord nu a fost nicidecum convingător, ba chiar a patinat pe eşecul grav, sub semnătura lui Gelu Badea (Trei surori), a cărui declaraţie despre exagerarea tragediilor generate de Gulag a fost cel puţin jenantă.
 
Estetic vorbind, însă, vulgaritatea a depăşit toate limitele în cazul montării lui Claudiu Pintican, după D'ale carnavalului, la teatrul-gazdă. Nu e vorbă, după spectacolele din Caragiale propuse de Anton Tauf, acum mai bine de zece ani, la Teatrul Dramatic din Baia Mare, superlative tematice absolute, orice investiţie de acest gen ţine de riscul major. Nu este admisibilă însă sub nici un motiv trecerea textului caragialesc sub nivelul Vacanţa Mare&Co.
 
Exerciţiul critic al teatrului-gazdă e bine să fie riguros şi cu sine însuşi, căci aşezarea lîngă spectacolele exemplare cu care ne-a obişnuit în ultimii ani, a unui asemenea mizerabil deşeu scenic, nu poate face nicidecum bine. Altfel, răbdarea şi obstinaţia lui Radu Macrinici şi a echipei de la Teatrul Dramatic din Baia Mare ne lasă să sperăm justificat că, la anul, în iunie 2011, vom fi martorii celei de-a nouăsprezecea ediţii a Atelierului.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Atelier, Baia Mare 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer