Clouzot
În 1960 regizorul francez Henri-Georges Clouzot dezvăluia lumii interpretarea lui asupra unuia dintre dezastrele iubirii: "on c'est pas aimer au même moment". Filmul, pe care Brigitte Bardot îl consideră favorit între toate peliculele în care a apărut, fiind şi cel care i-a adus cele mai mari încasări, poartă nume de sentinţă: La vérité. Adevărul despre oameni şi sentimentele lor.
Pe fondul muzical al Păsării de foc a lui Igor Stravinski, iubirea dorită şi apoi respinsă, cuprinsă dramatic şi convingător în cei 25 de ani ai sex-simbolului francez, e contrapusă caracterului violent, masculin, al încercuirii sentimentului vital cu îndoielile chinuitoare şi orgoliul sfâşiat al fricii de adevăr. Un adevăr complex, uneori iraţional, care se suprapune mitului slav al păsării de foc - magică, strălucitoare, dintr-un ţinut îndepărtat, în acelaşi timp binecuvântarea şi damnarea celui care o prinde. Ca şi povestea slavă, în care eroul-căutător e întâi fermecat de penajul păsării, pentru ca apoi să o învinovăţească de toate necazurile prin care trece, şi Clouzot îşi poartă privitorii prin extazul găsirii unei mari şi irepetabile iubirii pentru ca apoi să-i arunce în disperarea conflictelor intime ale personajelor, fie ele principale sau secundare, condamnaţi sau călăi.
Rolul epicentrului acestui seism care va distruge personajul Dominique Marceau - Brigitte Bardot - este distribuit unui alt sentiment cu vechime ancestrală: gelozia. Din complicatele ei valenţe morbide, Clouzot reţine pentru acest film doar caracterul chinuitor şi (chiar dacă nu ajută cu nimic personajelor), de data asta, pasager. Iubitul supra-intelectualizat al boemei Dominique aruncă rapid la tomberon pasărea de foc, de îndată ce iubirea se transformă într-o prea intensă arsură. Aparent spre binele şi sănătatea lui mintală, dar reversul e o împingere spre deziluzie, disperare şi, în ultimă fază, nebunie-de-moment a lui Dominique, care va sfârşi prin a-l lovi ca un bumerang (letal) şi a o arunca pe BB în braţele şi mai ales în gurile unui complet de judecată cinic şi inchizitorial, susţinut de un auditoriu şi de martori pe măsură. Clouzot construieşte o tragedie greacă pe terenul aspru al terorii autosuficienţei arbitrilor, combinate cu neîncrederea funciară a vulgului în existenţa şi primarea sentimentelor asupra raţiunii.
În stilul lui dur, de demolator şi reconstructor al personajelor, Clouzot îi oferă Brigittei Bardot şansa unui rol complet, de un nivel dramatic corespunzător destinului eşuat al eroinei. De altfel, foloseşte toate pârghiile poziţiei sale de manipulator nu numai al textului şi al cadrelor, dar şi al actorilor. Pentru una dintre scenele filmului, în care Bardot trebuia să apară adormită şi cu un fir de salivă scurgându-i-se din colţul gurii, regizorul nu ezită să-i ofere actriţei somnifere puternice, spunându-i că sunt aspirine, ceea ce se va sfârşi printr-o spălătură gastrică. Totul, neîndoios, din iubire pentru personaj şi poveste.
Patru ani mai târziu, trecut printr-o tragedie personală, moartea prin infarct a soţiei lui, Vera, Clouzot tentează din nou un atac asupra dualului iubire-gelozie. De data asta gelozia îşi adaugă caracterul obsesiv şi patologic. Un nou titlu-sentinţă, împrumutat din Dante şi din realitatea unei stări morbide: L'enfer. Tot frumoasă, desigur în alt mod decât Brigitte Bardot, tot foarte tânără (26 de ani) şi la fel de faimoasă (deja "încoronată" Sissi), protagonista lui va fi Romy Schneider. În ciuda susţinerii necondiţionate din partea studiourilor Columbia şi a unei impresionante echipe tehnice de 150 de persoane, cu trei care de filmare, lucrurile se încurcă în căutările febrile şi întortocheate ale regizorului, culminând cu spitalizarea lui pentru un infarct, iar filmul nu apucă să vadă un final. Rămâne doar în poveştile participanţilor şi în rolele de film păstrate de cea de-a doua soţie a lui Clouzot, Inès.
Chabrol
Cinci decenii mai târziu, ca urmarea a preluării scenariului original al L'enfer de la Inès Clouzot, Claude Chabrol, membru al nouvelle vague, îşi aduce propria interpretare pe ecran. Emmanuelle Béart, deja cu un César în portofoliu, va lua locul lui Romy Schneider. Intenţiile filmice ale lui Clouzot fiind cvasinecunoscute, Chabrol construieşte filmul pe baze curate, fără a se simţi în vreun fel amprenta sursei scenariului. Povestea e a unui tânăr cuplu: el - patron de hotel de provincie, ea - dezirabilă şi sociabilă, văzută printr-un filtru contaminat de gelozia compulsivă. Pasărea de foc e gâtuită devreme şi iremediabil. Soţul, înnebunit de spectrul bănuielilor, conduce firul narativ în prăpastia bolii psihice. François Cluzet, în rolul soţului, e convingător şi descriptiv. Béart, spre deosebire de Bardot, nu se bucură de întâietate şi nu domină povestea, dar asta nu o face mai puţin compatibilă cu partitura şi nici nu îi micşorează aportul în construcţia suferinţei şi a senzaţiei de claustrare.
Gelozia rămâne un subiect tabu, în care nimeni nu vrea să se recunoască şi cu atât mai mult nu vrea să admită că îi aparţine. În preajma lansării filmului, un studiu făcut în Franţa a dus procentul de persoane care au mărturisit acest sentiment doar la 26%. Chiar dacă gelozia poate acoperi o paletă largă de nuanţe: de la cea juvenil-posesivă la cea aparţinând jocului seducţiei şi, abia în extremă, la cea distructivă. Într-un interviu pe marginea Infernului, Emmanuelle Béart o defineşte ca lipsă a iubirii de sine. Asta înainte de a deveni nebunie, moment când se transformă într-un tren care merge din ce în ce mai repede şi din care nu se mai poate sări. Ea îşi justifică complet interpretarea prin prisma iubirii nelimitate a personajului ei pentru cel al lui Cluzet, iubire care speră şi vrea să-l salveze, chiar dacă înţelege încotro se îndreaptă. Chabrol lasă însă întâietate unghiul nebuniei, încercând să ilustreze chinul şi demonii care îl însoţesc pe François Cluzet. Mijloacele de ilustrare a maladiei sunt totuşi limitate şi beneficiază doar de corectitudine, nu şi de imaginaţie.
Clouzot - Medrea
După încă 15 ani, la 65 de ani de la tentativa lui Clouzot, Serge Bromberg şi Ruxandra Medrea vor aduce la lumină ceea ce nimeni nu mai aştepta: adevăratul L'enfer d'Henri-Georges Clouzot. Aşa cum ne anunţă în primele minute ale documentarului vocea calină a lui Serge Bromberg, istoria începe în liftul unui imobil din arondismentul 17 parizian. Exact între etajele 2 şi 3. Unde regizorul petrece două ore de pană cu soţia lui Clouzot, Inès, care îi povesteşte despre regretul lui Henri-Georges de a nu fi terminat L'enfer. Au rămas 185 de role conţinând 13 ore din filmul care voia să revoluţioneze cinematografia. Nevăzute de peste o jumătate de secol. Fără sunet. Doar imagini care povestesc istoria infernului. Infernul lui Henri-Georges Clouzot. Cel care a vrut să-şi exorcizeze astfel insomniile angoasate. Care a vrut să seducă din nou pasărea de foc şi apoi s-o mistuie în gheenă, dar acum, parcurgând drumul şi chinul împreună. Un crunt descântec de eliberare.
Pe fondul unor secvenţe de fericire conjugală, Serge Bromberg ne introduce în intrigă: L'enfer e povestea unui bărbat, Marcel Prieur, şi a soţiei lui, Odette, care, proaspăt căsătoriţi, iau în administrare un hotel la picioarele viaductului Garabit. Apar Romy Schneider, tânără soţie, ravisantă, şi Serge Reggiani, soţul grijuliu şi senin. Un debut fericit de poveste. Dar filmul de abia acum începe. Şi, ne spune Bromberg, scenariul decide: va începe prost. Gelozia îşi trimite duhurile descompuse la defilare.
Imaginaţia lui Clouzot este debordantă, iar imaginile nebuniei personajului Marcel sunt fascinante. Furia se transformă într-un tren care se apropie şuierând, deformat de perdeaua mirajului şinelor încinse, de trupul gol al lui Odette-Romy Schneider, femeia senzuală şi seducătoare. Costa-Gavras îşi afirmă de altfel convingerea că filmul fusese făcut special pentru Schneider. Lui Reggiani imersia în gelozia paranoidă îi vine ca o mănuşă. Atât seducţia, cât şi îndoiala ating cote mai înalte decât la Chabrol. De altfel, de la primele cadre ce ilustrează delirul soţului gelos, comparaţia dintre cele două filme devine inutilă. Clouzot recreează spaţiul nebuniei în culorii vii, neobişnuite, de la buzele albastre ale lui Romy la succesiunea de irizaţii spectrale care îi scaldă grimasele imaginare, puternic contrastante cu fondul alb-negru, lumină-întuneric al naraţiunii filmului. Lacul pe care Reggiani o surprinde făcând schi nautic cu presupusul amant devine roşu-sânge. Regizorul vrea să obţină efecte prin toate mijloacele: vizuale, prin combinaţii şi deformări de cadre, prin machiaj şi lumină, şi sonore, prin suprapuneri de fragmente de monolog, dialoguri imaginare descompuse şi reaşezate, manipularea vocii - o muzică stranie şi metalică.
Documentarul prezintă în paralel cu secvenţe din film mărturiile câtorva participanţi direcţi: Costa-Gavras, asistent de regie, Catherine Allégret, fiica Simonei Signoret, aflată la primul ei rol, Jacques Douy, asistent scenograf, Gilbert Amy, compozitor, care aduc elemente importante în înţelegerea mecanismelor care îl animă pe Clouzot şi dau suflu poveştii. Bromberg şi Medrea aleg o bună soluţie de completare - doi actori care vor purta schimburile de replici absente sonor din pelicula păstrată. Universul plastic, inedit, al imaginilor exterioare denaturate, e contras de replici scurte, ascuţite în substanţă. Dar ceea ce primează e efectul vizual, halucinant, traducerea instabilităţii mintale galopante. În asta constă şi miza de inovaţie a lui Clouzot. În a lipi de retina spectatorului cât mai acut şi percutant gândurile şi senzaţiile brutale, maladive. Şefii studiourilor Columbia, care au văzut primele încercări filmate au lăsat la o parte orice precauţie şi au făcut gestul maxim de graţie al finanţatorului: au acordat buget nelimitat. Pentru sondarea psihicului.
Dar, ca în toate marile poveşti de dragoste, şi iubirea lui Clouzot pentru căutare şi descoperire se va autosufoca şi regizorul va duce filmul pe calea prea largă a nelimitării - de viziune, de buget, de geniu. Accesul lui aparent fără graniţe la esenţa actorilor (o vedem pe Romy Schneider din unghiuri necunoscute şi neexplorate anterior - nebănuite şi neanticipate) se termină abrupt cu plecarea lui Reggiani. Magia se destramă. Filmul se stinge. Expediţie curajoasă şi riscantă "a unuia dintre cei mai mari realizatori din istoria cinematografiei" - spune în final Serge Bromberg. Şi mulţumeşte ascensorului blocat pentru contribuţia esenţială la recuperarea unei bucăţi de istorie şi restituirea ei către receptorul predestinat, publicul.
Un documentar meritoriu care completează aventura păsării de foc în imaginaţia lui Clouzot. O pasăre dorită, învinsă şi expusă. Un Clouzot - urmăritor acerb, minuţios şi fidel. O iubire de film noir.
Şi chiar dacă ierarhia contribuţiei realizatorilor documentarului este probabil cea menţionată pe generic, pentru noi e imperativ inversată: Ruxandra Medrea şi Serge Bromberg. După cum aflăm de pe site-ul oficial al filmului, Ruxandra Medrea-Annonier are 33 de ani, este născută în Sibiu, oraş pe care îl părăseşte la sfârşitul anilor '80. După ce locuieşte o vreme în Austria, se stabileşte în Franţa, iar primul contact cu cinematograful îl are în calitate de jurist specializat în drepturi de proprietate intelectuală. L'enfer d'Henri-Georges Clouzot e primul ei documentar de lungmetraj, care i-a adus anul acesta şi premiul César. Chapeau bas !