Revista HBO / martie 2010
Cred că unele dintre cele mai frumoase programe de artă de la televizor sunt documentarele în care coregrafii şi dansatorii vorbesc despre mişcare.
 
E fascinant cum artele îşi împrumută instrumentele. Uneori, să auzi un dansator sau un coregraf povestind despre dans poate fi mai interesant decât felul în care dansează. E o părere personală, cuvântul îmi e mai la îndemână decât mişcarea sau muzica. Alţii pot fi tentaţi să definească cuvântul prin mişcare sau culoare, şi să se poată exprima aşa mai bine decât prin vorbe. Ce mă interesează în mod special e să aflu cum îşi traduce un dansator nu atât trăirile din timpul dansului - sau să explice ce e dansul pentru el -, cât traducerea în cuvinte a logicii mişcărilor. Mecanismul.
 
O coregrafă vorbea într-un documentar de pe Mezzo despre cum are senzaţia, dansând, că spaţiul se deplasează independent de mişcarea corpul ei. (Şi probabil nu întotdeauna în aceeaşi direcţie.). Sună frumos, bate spre matematică sau fizică. Nu m-a înnebunit dansul propriu-zis al coregrafei, n-am simţit spaţiul deplansându-se felii, dar cuvintele mi s-au părut ca dintr-un poem, cu deosebirea că vorbeau despre realitate, descriau nişte procese.
 
Când eram mici şi eram înnebuniţi după gumele de şters chinezeşti, spuneam că au gust de miros de nu ştiu ce - zmeură sau banane. Ni se părea, spunând astfel, că descriem exact senzaţia.
 
Un compozitor britanic, Gustav Holst (1874-1934) a încercat să descrie planetele cu ajutorul muzicii, în suita The Planets, compusă între 1914 şi 1916. Fusese scutit de armată din raţiuni medicale - deşi dorise să plece pe front, deci când compatrioţii lui luptau la baionetă el hălăduia cu mintea printre stele.
 
A fost dezamăgit când Planetele au devenit mai celebre decât alte lucrări ale sale, pe care le considera mai valoroase. Deşi au la bază o pasiune pentru astrologie şi nu pentru astronomie, un eveniment petrecut recent l-ar fi făcut fericit pe compozitor. La Carnegie Hall, Houston Symphony (dirijată de austriacul Hans Graf) a prezentat la sfârşitul lui ianuarie 2010, Planetele "cu acompaniament" video.
 
Cele şapte părţi care durează împreună aproape o oră au fost interpretate concomitent, în timp ce pe un mare ecran era proiectat un montaj HD realizat din imagini strânse de NASA în 35 de ani de explorare a spaţiului, dar şi din imagini generate pe computer. Mi-ar fi plăcut să fiu în sală, dar a trebuit să mă mulţumesc cu ce am văzut pe internet.
 
Primul gând pe care îl ai când asculţi începutul bucăţii despre Marte - Mars, the Bringer of War, şi vezi suprafaţa planetei survolată de la mică înălţime (seamănă cu Star Wars), e că muzica lui Holst are capacitatea de a construi geografii. Nu întotdeauna conforme originalului, se pare, dat fiind că un astronom de la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, California a decretat într-un filmuleţ care a prefaţat spectacolul că Holst "n-a înţeles nimic din Venus". Motivul era faptul că Venus nu e "the Bringer of Peace", cum o denumeşte Holst definind-o prin acorduri eterice (spre deosebire de belicosul Marte sau de veselul Jupiter). Vina lui Holst era aceea că n-a ştiut că "Venus e un loc infernal". Trebuia să călătorească întâi pe toate planetele Sistemului Solar pentru a putea apoi să compună o suită? Sau să aştepte verdictul ştiinţei pentru a face artă? Pentru că Pluto a fost descoperit de-abia în 1930 (deci între 1914 şi 1916 era în umbră, dormita), el nu beneficiază de muzica lui Holst. Din 1930 încoace mai mulţi compozitori au vrut să-l mulţumească şi pe micul Pluto, compunându-i şi lui o bucăţică. E curios cât de bine se fixează sinapsele.
 
De la 2001: A Space Odyssey încoace (adică din 1968) s-ar părea că cea mai potrivită muzică pentru a însoţi muzica sferelor sunt valsurile lui Strauss sau, în orice caz muzica clasică, considerată ideală pentru solemnitatea hieratică a infinitului. Prezenţa muzicii îmblânzeşte panica, face necunoscutul mai familiar. Nimic n-ar fi mai angoasant din partea imensităţii reci şi întunecate decât tăcerea ei. Dacă ar fi să ajung în spaţiu (ceea ce, din păcate, nu cred că o să se întâmple), poate cel mai şocant ar fi să constat că liniştea e acolo un element la fel de propriu spaţiului ca imensitatea sau întunericul. Deşi vidul, nimicul sau cum vrem să-i spunem anulează până şi liniştea.





De: Gustav Holst

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus