Spectacolul A fi sau ce va fi..., producţie a Teatrului Metropolis din Bucureşti, este o felie de divertisment fără umor, unsă cu limbaj pseudoelevat şi "caterincă". Din orice parte muşti, tot nu-ţi place, chiar dacă bucătarul şi chelnerii sunt, uneori, destul de simpatici. Regizorul şi actorii bat pasul pe loc, cu un picior în capcana dramatizării facile pe care au ales-o.
Metropolis şi-a făcut un program solid din teatrul pentru marele public. Într-o perioadă aridă cultural, în care concurenţa a închis stagiunea, instituţia şi-a "clonat" sala, teleportând-o tocmai în parcul "Alexandru Ioan Cuza" din cartierul Titan.
Într‑un cort montat pe malul lacului, lângă o terasă cochetă, la care poţi să-ţi adăposteşti setea, se joacă teatru, cu intrare plătită şi tot tacâmul: locuri pe bănci din lemn, aer condiţionat, reflectoare, scenografie, amplificare a sunetului. O idee excelentă, care ia din traficul pietonal şi duce teatrul în mijlocul publicului său. Sala s-a umplut, la o reprezentaţie dintr-o seară de vineri, în iulie 2010. Evident, sunt şi probleme în spaţiul de împrumut. În timpul spectacolului se aud copiii care se joacă pe afară, motocicletele ambalate de pe bulevard, sirenele care latră şi câinii care imită ambulanţele.
Antifonarea suferă. Acustica îi calcă pe urme. Pe scenă, paşii actorilor se aud ca pe o platformă industrială. În ultimele 30 de minute, aerul condiţionat a fost oprit, iar artiştii şi spectatorii au început să transpire instantaneu. Dar sunt inexactităţi care pot fi trecute uşor cu vederea. Organizatorii s-au străduit să creeze condiţii bune, atât pentru actori, cât şi pentru spectatori, şi au reuşit.
Ceea ce nu poţi trece cu vederea este miza mult prea mică a acestui spectacol care face compromis după compromis, fără să-i ceară nimeni asta, imitând standardele de "calitate" ale tabloidelor şi ale televiziunilor. Personajul-cheie din A fi sau ce va fi... este Joey (Ionuţ Ionescu), un hibrid între Mitică Dragomir şi Fizz, genul de personaj pe care îl face Mihai Bendeac, fără succes, la Antena 1, cu un IQ mai mic decât îl avea Woody Allen când era bebeluş. El pricepe foarte repede, dar nu înţelege nimic. Se scarpină abundent la organele genitale.
Rolul său este suma tuturor clişeelor argotice: "să moară cinci vecini", "stai, măi, c__ie că-mi scoţi ochii", "mânca-ţi-aş" (replica de bază, un apogeu al dialogului), "să bag botul la savarină", "sunteţi de gaşcă", "bulangiu". Vocabularul lui este, mai degrabă, unul de stand-up comedy, dar fără glume şi cu minime filtre de decenţă.
Calvarul personajelor inexistente
Într-un Purgatoriu fără finalitate, se zvârcolesc de plictiseală personajele tăiate din piese sau din spectacole de dramaturgi sau regizori. Au fost scoşi pe tuşă: o damă dintr-o tragedie greacă (Roxana Ivanciu), un majordom specializat în tartine cu castraveţi (Mihailo Milenkoski), o altă domnişoară fără noroc ca divă (Alexandra Timofte) şi Alteţa Sa Prinţul Clyde al Danemarcei (Vlad Corbeanu). Orgoliosul Clyde, care nu mai suportă această irealitate eternă, se laudă trist că este singurul personaj eliminat de Shakespeare din piesele sale şi că el ar fi trebuit să rostească arhicunoscutul monolog al lui Hamlet.
Joey, acest "Puya" tragic, pică în mijlocul nefericiţilor săi colegi, după ce a fost scos dintr-un musical numit Băi! şi încearcă să-l înveţe pe Clyde să cânte hip-hop. Este singura scenă reuşită din tot spectacolul, asta dacă reuşiţi să ajungeţi până aici. În rest, dialoguri plate, un punct culminat la fel de intens ca o poezie de Radu Vasile şi un deznodământ de parcă n-ar fi.
A fi sau ce va fi... nu este un eşec al moralei, pe scena unui teatru. Merge, până şi asta! Dar este, din nou, o problemă de alegere a tematicii şi o nouă subestimare a publicului.
Divertismentul antenist, combinat cu scheciuri teveriste cu ştacheta căzută nu ar trebui să vă oprească din alergarea prin parc (râsul din sală nu va elimina la fel de multe calorii) sau din contemplarea lacului de pe o băncuţă. Dar, dacă tot vreţi să intraţi, măcar să ştiţi ce veţi găsi acolo.