Memento Christopher Nolan - În aşteptarea lui Inception

La câteva zile de la lansarea sa oficială, Inception este deja aclamat, de mii de fani ai regizorului britanic Christopher Nolan, drept filmul anului 2010 (înainte de asta, era cel mai aşteptat film al anului). Nu aş vrea ca acest articol să fie perceput drept o piedică în calea galopului acestor laude entuziaste. Şi eu (ca şi alţii) am fost îndrăgostit de filmele sale, până la un anumit punct, de la care au început să semene din ce în ce mai mult cu nişte numere oratorice banale, absorbite de propria frumuseţe şi măreţie. Nolan este proclamat drept cel mai talentat regizor al "generaţiei sale" (nu de puţini oameni!), însă cinema-ul său a devenit o artă perfect narcisistă, autosuficientă, care ne forţează să ne uităm la filme ca să vedem nişte adevăruri destul de banale spuse cât mai bombastic şi învăluite într-o aură de grandoare. Astfel, ne dau plăcuta senzaţia că vedem ceva profund, "existenţialist". Această comoditate intelectuală probabil că este cool în ziua de azi, însă în acelaşi timp dă cu măciuca în memoria cinefilă.
 
Înainte de toate, îi voi recunoaşte câteva calităţi: este un regizor neobişnuit de ambiţios, este un regizor muncitor, care se implică în orice face (chit că e film independent sau blockbuster megabugetar), este perfecţionist (într-un sens bun, în sensul în care e de părere că entertainment-ul nu ar trebui tratat cu mai puţină exigenţă decât cinema-ul de autor). De aici, însă, tabloul se întunecă: e un cineast autosatisfăcut şi, dincolo de rigurozitatea cu care îşi abordează meseria, nu îl găsesc foarte inteligent din punct de vedere cinematografic.

***
 

Am decis să vizionez primul film de lungmetraj (în fine, mediumetraj după standardele de azi) al lui Chrisopher Nolan acum câteva zile, din pura curiozitate de a vedea de unde a început viitorul regizor al lui The Dark Knight. Este vorba despre Following, un thriller noir de 70 de minute filmat chiar în alb-negru (nu cred că din vreun principiu estetic anume, ci din cauza bugetului - Nolan însuşi spune că echipa are o cerere serioasă de revendicare a titlului de cel mai ieftin film făcut vreodată). Following este povestit non-liniar, pe trei fire temporale ce înaintează coerent în interiorul lor, însă naraţiunea sare de la unul la altul. Nu sunt sigur dacă acest fel de a povesti este cel mai potrivit pentru acţiunea filmului, şi-aşa suficient de sucită, plină mai ales spre final de jocuri din categoria "cine-a-înscenat-de-fapt-pe-cine" (iubita unui mafiot pe eroul principal, omul mafiotului pe eroul principal ori omul mafiotului pe amândoi).

Following este făcut în buna tradiţie a filmului noir hollywood-ian, cu personajele care nu sunt ceea ce par, cu blonda fatală, bruta fără suflet şi eroul naiv (preferabil artist, scriitor în cazul de faţă) şi chiar câteva dialoguri alunecoase între El (naivul) şi Ea (blonda) ce amintesc puţin de zilele de glorie ale lui Mitchum, Bacall, MacMurray, Stanwyck şi alţii. În fine, du-te-vino-ul acţiunii pare folosit mai degrabă ca să semene confuzie decât ca un mod organic de a flirta cu această poveste imprevizibilă, dar măcar Nolan are o logică şi o disciplină după care joacă (un fir reprezintă o expoziţiune extinsă, alt fir - evenimentul propriu-zis al filmului şi un altul - aftermath-ul său). Mai poate fi scuzat printr-o aparentă intenţie de a se pune în slujba post-modernismului, care şi-a rezervat, printre altele, dreptul de a se juca cu convenţionalitatea povestirii liniare şi unitatea spaţio-temporală. Această alambicare nu e mai mult decât un experiment, la urma urmei, însă este unul destul de reuşit, una peste alta, întocmai pentru că este unul disciplinat.

Memento, în schimb, nu mai este un experiment. Este tot un efort de a recupera lumea filmelor noir ale Hollywood-ului din anii '40-'50 însă, la fel ca Double Indemnity, la fel ca The Big Sleep, ca Fury sau chiar ca eforturi mai noi precum The Long Goodbye al lui Robert Altman, este un memorabil film hollywood-ian. Naraţiunea non-liniară (de fapt, retrospectivă) devine, de data aceasta, forma intrinsecă de povestire. Filmul este centrat în jurul eforturilor lui Leonard Shelby, un fost agent de asigurări, de a găsi ucigaşul soţiei sale. Leonard (jucat excelent de Guy Pearce, cu furia mocnită a lui Spencer Tracy şi duritatea sensibilă a unui Robert Mitchum - cazul lui Out of the Past) are o problemă: nu ţine minte nicio informaţie mai mult de 10-15 minute, iar filmul e povestit ca atare, întorcându-se progresiv în trecutul său şi încercând, stângaci, să îl adune laolaltă.

Buñuel vedea amintirile ca fiind însăşi conştiinţa şi viaţa noastră şi spunea că un trai fără amintiri nu mai este trai - la fel, Leonard murea repetat şi renăştea, imortalizând amintiri din viaţa sa de până atunci, ca să-şi păstreze identitatea umană. Nolan spunea povestea sa (şi ea, destul de complicată) de la coadă la cap, până când Leonard atingea maximul conştiinţei de sine (acelaşi cu punctul culminant al revelaţiilor filmului). Atunci când abandonează acest self-awareness, închide definitiv uşa trecutului său, însă îşi face singur viitorul - atâta cât ar putea pune la cale într-un asemenea prezent-fără-trecut. Nolan vorbeşte despre aceste probleme fără emfază, mereu concentrat pe piloanele esenţiale ale filmului: simpatia faţă de eroul său, misterul excelent gospodărit pe parcursul filmului şi onoarea sa de cineast, care joacă cinstit cu spectatorul, fără să îi ofere niciun detaliu care să îl dezorienteze şi mai tare.

Este, desigur, mult mai mult decât s-ar putea spune despre Insomnia, filmul său din 2002, un remake după o peliculă norvegiană realizată cu 5 ani înainte. Insomnia se joacă elegant cu o dilemă morală: prinderea unui ucigaş de către un poliţist cu conştiinţa pătată de o crimă comisă de el însuşi (accidental, el îşi omoară partenerul). Poliţistul Will Dormer (Al Pacino) soseşte într-un orăşel foarte nordic din Alaska în timpul verii, tocmai atunci când e cufundat într-o zi apoape continuă, ca să prindă ucigaşul (Robin Williams) unei fete. După ce are loc accidentul, începe insomnia. Partea "senzuală" a poveştii îi reuşeşte aproape perfect lui Nolan: delirul din ce în ce mai adânc al lui Will este întreţinut constant de imaginea oraşului cufundat mai mereu într-un semi-obscur, cu felinarele aprinse la fiecare colţ de stradă, inert, ca o fantomă, şi de efectele vizuale la fel de fantomatice (precum un camion care apare din senin şi dispare). Partea "filosofică", în schimb, despre fragilitatea morală a omului (în afară de faptul că şi-a ucis partnerul, Will mai plantase, cu ani în urmă, o dovadă în cazul unui violator de copii) şi relativitatea dreptăţii, îi reuşeşte mai puţin: Pacino şi Williams se întâlnesc frecvent, dar discuţiile lor, în mare parte, sunt nişte banalităţi despre cine-i mai presus de cine. Din fericire, Pacino renunţă la multe din ticurile sale actoriceşti (aura accea dură, neşlefuită, la limita cabotismului) şi e mai sensibil-uman-vulnerabil în faţa camerei, iar Williams este minunat în chip de "ucigaş blând" intelectual. Este chiar un film bun.

Insomnia (în continuare un film rezonabil de modest în faţa ambiţiilor sale) marchează o cotitură în cariera lui Nolan: începe perioada blockbuster-elor (el însuşi a fost făcut cu un buget mult ridicat faţă de eforturile sale precedente şi dus în spate de un studio mare - Warner) cu pretenţii de erudiţie cam vaxă. Insomnia este ultimul film cu adevărat bun al lui Nolan.

***
 

Batman Begins este un film închis, ermetic, din toate punctele de vedere. El nu comunică decât cu însăşi ideea lui Christopher Nolan că este original sau cel puţin remarcabil să faci un film cu supereroi într-o cheie "realistă". E departe de raţiunea spectatorului, sau cel puţin faţă de a mea. O asemenea raţiune ar zice că, dincolo de deschiderea minţii în faţa "noutăţii", unele lucruri pur şi simplu nu se împacă. Benzile desenate pornesc de la un conflict între "bine" şi "rău" reducându-l la cea mai elementară formă (aceea în care omul bun e pur şi simplu bun iar cel rău e cu totul şi cu totul rău) şi de la această abstracţie dau frâu liber unei fantezii care se eliberează de "real". Noi acceptăm această convenţie, această eliberare, altfel cred că am ezita să ne raportăm la o atare abstracţie într-un sistem de repere "imediat". Când vedem un film cu super-eroi, pătrundem într-o lume "pură", a extremelor, care deja nu mai are a face cu lumea noastră. Pur şi simplu nu se îmbrăţişează. Nolan totuşi exact asta face, cu sârg şi încăpăţânare, şi tot filmul a însemnat o luptă între dorinţa mea de a renunţa, de a pătrunde în lumea benzilor desenate, şi ceva ce mă tot reţinea, mă tot trăgea înapoi. Pe principiul lui Nolan, ar putea fi făcută şi o versiune "serioasă", sobră, a lui Edward Scissorhands. Care ar fi rostul?

În afară de această nepotrivire, apar şi cugetările sale despre simboluri, bine, rău şi descoperirea de sine, toate rămase la nivelul clasei a IX-a. Iată un exemplu: "Oamenii au nevoie de exemple dramatice care să îi scoată din apatie şi nu pot face asta ca Bruce Wayne. Ca om, sunt carne şi oase, pot fi ignorat, pot fi distrus, dar ca simbol pot fi incoruptibil, pot fi etern." Dar Nolan oricum nu are fineţea de a recunoaşte că aceste aiureli bombastice sunt de clasa a IX-a, nu, el le îndeasă cu spor, una după alta, ca pe nişte constatări fascinante. Alta: "Moartea părinţilor tăi nu a fost vina ta. Antrenamentul tău nu înseamnă nimic. Voinţa ta înseamnă totul. Dacă te prefaci în ceva mai mult decât un om, dacă te devotezi unui ideal, devii cu totul altceva." Ce sunt braşoavele astea?! Oare chiar a luat cineva în serios "latura întunecată" a noului Batman? Batman-ul lui Tim Burton era întunecat (vezi scena de la început când ridică de guler un răufăcător şi îi zice "I'm Batman!" ca un adevărat erou gotic), cel al lui Nolan e clişeul a ceea ce înseamnă "întunecat" (o traumă în copilărie legată de lilieci, pierderea părinţilor etc). Batman Begins este lejer cel mai prost film al lui Nolan.

Parada autoadmirativă de platitudini a lui Nolan continuă cu ceva-mai-puţin insuportabilul The Prestige. El spune povestea rivalităţii dintre doi magicieni, Angier (Hugh Jackman) şi Borden (Christian Bale) în Londra finalului de secol XIX. Cursa lor de a găsi iluzia supremă face victime colaterale (iubita lui Angier moare înecată datorită imprudenţei lui Borden), care îi împing, treptat dar sigur, pe cei doi, în prăpastia nebuniei. The Prestige putea fi un excelent film despre rivalitate, obsesie şi artă, dar pentru asta ar fi trebuit să scape de braşoavele ieşite, de data aceasta, din gura lui Michael Caine: "[...] Magicianul ia ceva ordinar şi îl transformă în ceva extraordinar. Acum cauţi secretul, dar nu îl vei găsi deoarece, desigur, nu cauţi cu adevărat. Nu vrei cu adevărat să ştii. Vrei să fii păcălit. Dar nu aplauzi încă, pentru că să faci ceva să dispară nu este destul: trebuie să îl faci să reapară." Sună bine, nu? De două ori apare ideea în film, atât de mulţumit a fost britanicul de ea!

Dar ce spune de fapt? Observaţiile făcute în treacăt de un spectator obosit. De aici ar trebui să intrăm în probleme existenţialiste propuse de Nolan? Nu vreau să par nerecunoscător: filmul e profesionist realizat şi lucrat la patru ace la orice înseamnă capitolul tehnic (inclusiv decorurile din perioada victoriană). Iar până la finalul care înghesuie twist-uri din ce în ce mai neverosimile cu din ce în ce mai multă energie, nu plictiseşte. Dar narcisismul general pe care îl degajă şi complicarea realmente inutilă a poveştii (din sfera "cine-păcăleşte-pe-cine" cu care am fost obişnuiţi din filmele precedente ale lui Nolan) îi sabotează grav măreţele intenţii. Şi mai e ceva nelalocul ei în ireverenţa cu care coteşte, pe neaşteptate, spre SF (introducerea unei maşini de clonat creată de Tesla, în rolul căruia a fost distribuit, ultra-inspirat, David Bowie). Unii au aplaudat la "magia" aceasta a lui Nolan, dar mie mi s-au părut trucuri de circar. Spectaculos, într-adevăr, dar prozaic în cele din urmă.

În legătură cu The Dark Knight, colosul box-office-ului american de acum două veri, există o veste bună şi una proastă. Vestea bună este că nu am mai auzit palavre despre eroism, identitate, bine vs rău ş.a.m.d. Cel puţin, nu atât de multe. Vestea proastă este că Nolan merge la fel de încăpăţânat înainte cu convingerea sa despre seriozitatea filmelor cu super-eroi. După cum s-a mai scris, The Dark Knight ar trebui să fie un blockbuster despre fragilitatea ordinii morale şi sociale. Există un moment în care două vase de pasageri rămân în largul unui canal din Chicago (pardon, Gotham City) şi cei de la bordul fiecăruia au la dispoziţie cam o oră ca să îşi arunce în aer vecinii hazardului. Dacă nimeni nu aruncă în aer pe nimeni, mor toţi (de care lucru are grijă Joker-ul) după ce timpul expiră, dar primilor care cedează li se promite scăparea. E o excelentă scenă despre moralitate spusă în cel mai spectaculos mod cu putinţă. Dar avem o problemă care l-ar putea face vinovat pe Nolan ori de naivitate, ori de laşitate în favoarea netulburării apelor marelui public: chiar nimeni nu apasă pe detonatoarele bombelor, iar pe unul din vase (am uitat să vă zic!) se aflau nişte puşcăriaşi. Soluţia sa este de un idealism de-a dreptul înduioşător, dar parcă pornisem de la o premisă "realistă" - care, să fim serioşi, nu cred că poate susţine argumentul că lumea ar fi bună şi moralmente integră! Suntem minţiţi cam fără perdea: toţi trebuie să ne solidarizăm cumva ca să n-o ia lumea la vale, şi avem toate calităţile necesare pentru asta, deep down. Asta mi se pare alt gen de palavră...

The Dark Knight are marea calitate de a fi exigent cu spectacolul pe care îl oferă, mai exigent şi riguros aproape chiar şi decât James Cameron. Tempo-ul dramatic al fiecărei scene este ireproşabil: montajul este relativ calm în timp ce muzica electronică devine din ce în ce mai nervoasă (compusă de veteranii Hans Zimmer şi James Newton Howard). Şi Joker-ul lui Heath Ledger (care cu siguranţă nu poate fi expediat printr-o frază-două într-o asemenea recenzie grăbită) este întruchiparea anarhiei, renunţarea la orice copertină asupra răului. Nu există în niciun context din care apare, iar de dispărut, dispare într-un neant. Joker-ul este răul, şi nu într-o viziune infantilizat-hollywood-iană, care îşi face eroii negativi "simpatici". Este, în cel mai rău caz, o viziune exagerat-spectaculoasă, dar asta doar îl flatează mai tare: în interpretarea lui Ledger, chiar are adâncimea neliniştitoare a unui abis.

Din punct de vedere al spectacolului, The Dark Knight are toate calităţile unui film precum Terminator 2: Judgment Day. Este un excelent film de acţiune care, însă, nu ajunge la înălţimea ambiţiilor sale. Ca să îl iei ca pe un film cu adevărat bun, ar trebui să te laşi în voia superficialităţii cu care atacă problema moralei. Această problemă l-a chinuit si pe Michael Haneke, dar bavarezul nu s-a gândit (încă) la costume de latex negre în formă de lilieci şi nici la soluţii uşurel ingurgitabile de publicul larg.

***
 

Din multe puncte de vedere, am încredere în Christopher Nolan. O minte precum a sa este capabilă să facă filme cu personalitate şi poezie. Păcat că o întunecă atât de tare vanitatea. Inception (care va avea premiera la noi pe 30 iulie 2010) ne va convinge, probabil, dacă Nolan va lua mai în serios marile sale ambiţii, care au rămas la stadiul de enunţuri pedante în filme precum The Prestige.

Nu pot expedia uşor un regizor cu anvergura viziunii lui Nolan, care reuşeşte să se conecteze cu succes la milioane de minţi în acelaşi timp (din nou, precum James Cameron sau, de ce nu, chiar ca Hitchcock, un regizor care a cunoscut un succes comercial generos). Nu discreditez regizorii-autori care se raportează la un public mai degrabă îngust, ba dimpotrivă, îi prefer. Însă nici nu cred că cei din categoria lui Nolan ar trebui clevetiţi. Cred că îţi trebuie o intuiţie extraordinar de largă ca să îi aduci pe toţi pe lungimea ta de undă. Şi nu cred neapărat că Nolan ne reduce la un numitor comun, cred că, în esenţă, ţinteşte destul de sus, ceea ce este un efort notabil. Şi îşi tratează publicul cu destulă largheţe ca să nu poată fi acuzat de impostură intelectuală; doar de comoditate.