Actori şi regizori de faimă planetară, cîţiva protagonişti (bine aleşi) ai cinematografiei italiene, un juriu popular format din 50 de spectatori cinefili (coordonaţi de regizorul bosnian Danis Tanović), un public înflăcărat: acestea au fost ingredientele cu care organizatorii au "gătit" cea de-a doua ediţie a Festivalului de Film de la Roma.
A fost un eveniment cultural la care a participat întregul oraş, o sărbătoare (festa) pentru cei care iubesc a Şaptea Artă. Un festival care face primii paşi, încă ezitanţi, în oraşul în care s-a născut neorealismul şi în care a trăit Fellini. Aici au văzut lumina zilei şi studiourile cinematografice de la Cinecittà, unde în anii '50 americanii au învăţat de la italieni ce înseamnă creativitatea şi profesionalismul. Intenţia acestui festival superaccesibil este aceea de a restitui filmul publicului său tradiţional, format din persoane de toate vîrstele şi categoriile sociale, un festival gîndit nu pentru criticii de film (care au momentul lor de glorie la Veneţia), ci pentru Măria-Sa Publicul; un eveniment de dimensiuni faraonice, care include nu numai filme, dar şi muzică, modă, literatură, o nouă piaţă de filme (absentă la Veneţia) şi puţină politică, de ce nu, că doar sîntem în Italia, la Roma, unde primarul Walter Veltroni este un fost jurnalist, critic de film şi mare cinefil.
Roma versus Veneţia (la Festa şi la Mostra)
Marea diferenţă dintre Festa di Roma şi Mostra veneţiană este că la Roma te simţi ca într-o sală de cinema cu trei milioane de locuitori/spectatori, te duci la cinematograf să vezi filme, în timp ce la Veneţia trebuie să te muţi cu valize şi sacoşe cu produse alimentare perisabile pentru că ştii că trebuie să supravieţuieşti zece zile la Lido, în Lagună, printre ţînţari... La Roma te tolăneşti pe fotolii din pluş roşu, în Auditoriumul cel mai modern din Europa, realizat de marele arhitect italian Renzo Piano, în timp ce la Veneţia, din lipsă de fonduri, nu se poate construi noul Palat, despre care se vorbeşte de mai mulţi ani, şi trebuie să te chinuieşti pe scaunele rupte din sălile construite de Mussolini în anii '30. La Roma bugetul e de şase milioane de euro, la Veneţia pe jumătate. La Roma măsurile de securitate sînt discrete, la Veneţia treci prin bariere metalice şi poliţiştii te caută prin geantă de trei ori pe zi. La Roma preţul biletelor e pentru toate buzunarele, între 3 şi 10 euro, la Veneţia plăteşti şi 40 de euro ca să-l vezi pe George Clooney în Sala Grande. La Roma acreditarea costă 30 de euro, la Veneţia 50. Dar, last but not least, la Veneţia selecţia e mult mai bună! Întrebarea este: poţi compara un festival care a împlinit doi ani cu cel mai vechi festival de film din lume, care s-a născut acum 75 de ani? E ca şi cum ai compara un nepot cu un bunic.
Festa: numere şi nume
În principalele secţiuni ale Festei (Premiere, Concurs, Extra şi Alice în Oraş) au fost prezentate 167 de lungmetraje din 18 ţări şi au fost organizate 24 de întîlniri cu regizori şi actori. 15 au fost filmele în premieră mondială. Pe covorul roşu, ploaie de stele: Robert Redford, Tom Cruise, Sean Penn, Terrence Malick, Halle Berry, Ang Lee, Dario şi Asia Argento, Monica Bellucci, Sophia Loren, Cate Blanchett, Geoffrey Rush, Francis Ford Coppola, Tim Roth, Colin Firth, Jonathan Rhys Meyers, Greta Scacchi, Rolf De Heer, Reese Witherspoon, Jake Gyllenhaal, Michael Pitt, Gerard Depardieu, Jane Fonda, Sharon Stone, Peter Bogdanovich, Tim Robbins. În mod incredibil, presa italiană a scris că la capitolul staruri Roma a fost anul acesta mai prejos decît Veneţia. Nu sînt de acord, dar nu degeaba aici se spune că Roma este o mare capitală şi un oraş de provincie...
Filme şi Extra-Film, pe zile
18 octombrie 2007: rebut
Nu începe bine. Primul film în concurs, Le deuxieme souffle, de Alain Courneau, e un noir franţuzesc căutat şi apăsător, cu Monica Bellucci şi Daniel Auteuil, un remake inutil al unui clasic din 1966 de Jean-Pierre Melville. Două ore şi patruzeci de minute de plictiseală mortală. Nu vreţi să ştiţi, nu vreţi să vedeţi. Unica notă demnă de interes e că Monica (inexpresivă, ca de obicei) s-a făcut blondă pentru acest film, ca să le imite, crede ea, pe Brigitte Bardot şi Catherine Deneuve. Dar la conferinţa de presă apare brunetă, slabă, vaporoasă, elegantă. La anosta întrebare a unui jurnalist italian, "Eşti fericită?", răspunde "Mi-e ruşine, pentru că sînt prea norocoasă. Am tot ce mi-am dorit". Brava, bella Monica! Organizatorii, care nu ştiu cum să cheltuiască cele şase milioane de euro, şi ca să îi imite pe cei de la Hollywood, au inventat o "cameră a cadourilor" într-un hotel de lux, unde starurile pot alege ce le doreşte sufletul din miile de daruri puse la bătaie de sponsori. Se spune că Monicuţa ar fi exagerat: a luat un ceas şi pentru Vincent Cassel şi un breloc de aur pentru fetiţa lor, Deva, pe care a declarat că o hrăneşte cu lapte de capră (?!).
Împreună cu Luca şi cu Jay, dezamăgiţi de primul film, ne dăm intelectuali şi intrăm într-o sală (pustie) să vedem La Recta Provincia de Raul Ruiz, regizor cilian căruia i-a fost dedicată o amplă retrospectivă. După vreo douăzeci de minute, Luca se duce la o bere. Masochişti, eu şi Jay rezistăm. După o oră plec şi eu, cu mare părere de rău că nu-l pot saluta pe Jay: nu reuşesc să-l trezesc... Fug să văd, în concurs, Hafez al iranianului Abolfazl Jalili, film de festival: poetic, simbolic, caligrafic. Va fi recompensat cu Premiul Special al Juriului, meritat.
19 octombrie 2007: regal
Ne place şi primul film din secţiunea Premiere, Elizabeth: The Golden Age, de Shekhar Kapur, cu Cate Blanchett, Geoffrey Rush şi Clive Owen. Dimineaţa, în loc de micul dejun, servim trădări, răzbunări şi gelozie în Anglia din secolul al XVI-lea. Cate e splendidă din toate punctele de vedere, pe ecran şi pe covorul roşu, unde se prezintă cu o rochie bicolor de Armani. Spune că e gravidă în trei luni (are deja doi copii) şi că împreună cu soţul ei, Andrew Upton, a preluat rolul de director artistic al Sydney Theatre Company, unde Giorgio Armani a acceptat să creeze costumele pentru toate spectacolele în care va juca divina australiană.
Dar după-amiaza zilei e dedicată unei întîlniri unice: o conversaţie amabilă între public şi Sophia Loren (look "total black"), care primeşte premiul Acting Award pentru întreaga carieră din mîinile primarului Veltroni, care spune: "Cum ar fi viaţa noastră fără finalul din 8 şi 1/2, fără duşul din Psycho, fără plimbarea spaţială din 2001: A Space Odyssey şi fără Sophia Loren?" Iar la întrebarea unui jurnalist răspunde diplomatic: "Între Monica Bellucci şi Sophia Loren o aleg pe Audrey Hepburn"... Dar Sophia Naţională, Diva Made in Italy, îi încîntă pe toţi cu eleganţa şi simpatia ei; vorbeşte în dialectul napolitan şi se emoţionează pînă la lacrimi cînd povesteşte despre Carlo Ponti, Vittorio De Sica şi Marcello Mastroianni, bărbaţii vieţii ei, cărora le dedică premiul. Actriţa seduce publicul cu sinceritatea ei tranşantă; spune că o invidiază pe Meryl Streep pentru rolul din The Bridges of Madison County, pe care l-ar fi vrut cu orice preţ: "Aţi văzut cum mă imita? Am detestat-o!". Şi mai spune: "Cu Chaplin aş fi filmat şi cartea de telefoane, pentru că el şi Walt Disney rămîn adevăratul simbol al Cinematografiei".
20 octombrie 2007: remiză
E ziua lui Francis Ford Coppola, care revine după zece ani de la The Rainmaker (mai bine rămînea să producă vin în California). Prezintă în premieră mondială Youth Without Youth, după Mircea Eliade, cu Tim Roth şi Alexandra Maria Lara. Nu spun nimic despre film, că o să-l vedeţi şi voi, din păcate... (un Hulk metafizic, postmodern?). Coppola a venit la Roma cu toată familia: soţie şi fii regizori, Roman şi Sofia. La întîlnirea cu presa Alexandra e proaspătă ca un trandafir abia cules din grădină. Lîngă ea, nu-şi găseşte locul pe scaun operatorul Mihai Mălaimare Jr., care filmează din nou cu Coppola, în Argentina. În realitate, Tim Roth e ceva mai urîţel decît pe ecran, şi cu asta am spus tot. E foarte atent să nu rostească cuvinte de prisos.
Coppola, autoreferenţial, zice că a ales Festa di Roma pentru că este un festival la care spectatorii sînt protagonişti. Ca şi cum ar fi făcut un film pentru spectatorii obişnuiţi... Gurile rele spun în schimb că a ales Festa pentru că nici un alt festival nu a vrut filmul. Coppola mai spune că i-a plăcut să filmeze în România, unde cinematografia e plină de entuziasm şi cîştigă premii. Mă întîlnesc în sală cu Irina de la Bucureşti; comentăm filmul, ne-apucă tristeţea, ne ducem să mîncăm. Bem bere Moretti, care însă nu e produsă de Nanni...
Dar Planeta Cinema mă cheamă: urmez vocea Sirenei şi bifez, în competiţie, Hidden Love, al italianului Alessandro Capone, cu Isabelle Huppert, pe care regizorul a aşteptat-o şapte ani pentru a putea face filmul. Ce se mai poate spune despre o actriţă ca Huppert? Nada, niente! Dacă zici că e bună, e ca şi cum ai afirma că iarba e verde şi cerul albastru. Un film déjà-vu, dar crud şi primitiv, o tragedie greacă în care Isabelle interpretează o mamă care îşi urăşte fiica. La conferinţa de presă apare într-o înregistrare video trimisă din Cambogia, unde filmează. Îi salută pe toţi, în afară de co-protagonista filmului, Greta Scacchi, care împietreşte pe scaunul de la Auditorium.
În timp ce noi vedem filme, mare agitaţie la Roma, unde un nebun, care pretinde că ar fi un futurist urmaş al lui Marinetti, a aruncat vopsea roşie în apa din Fîntîna Trevi pentru a protesta împotriva Festivalului... Mare e grădina Domnului!
21 octombrie 2007: super regal
La nouă dimineaţa, prea devreme, mă precipit într-o sală unde se întîmplă Rendition, de Gavin Hood, cu Reese Witherspoon, Jake Gyllenhaal şi Meryl Streep; un thriller politic bine jucat, despre limitarea libertăţilor civile în SUA după 11 septembrie. Pe covorul roşu, Jake e intervievat de Virginie de la Raisat Cinema. E belgiancă şi cu engleza nu se descurcă prea bine. Ar vrea să afle care sînt viitoarele proiecte ale actorului, dar întreabă "What are you doing now?". Jake, cinic şi impasibil, răspunde "I'm talking to you". Panică pe şi în jurul covorului roşu...
Mă aşez la coadă să văd Silk, al canadianului François Girard, cu Keira Knightley şi Michael Pitt (the wrong Pitt), film somnifer, arid, fără urme de viaţă reală. Este şi ziua în care festivalul îi aduce un omagiu regizorului italian Marco Ferreri, la zece ani de la moarte, şi ziua în care Jane Fonda vorbeşte cu publicul despre Actor's Studio, faimoasa şcoală de cinema, şi despre "metoda" lui Lee Strasberg, care a format generaţia lui Brando, Dean şi Newman. La întrebarea "Care e secretul succesului tău?", Fonda, care are 70 de ani, răspunde "A lot of sex". Clar?
Dar cea mai emoţionantă lecţie de cinema e aceea ţinută de Bernardo Bertolucci, care spune că cinematografia de astăzi costă puţin şi nu are memorie. Mai spune "M-am îndrăgostit de cinema la 18 ani, după ce am văzut La dolce vita împreună cu Fellini şi Pasolini". Astea da amintiri...
Îmi fac loc cu coatele prin mulţime şi alerg la Sala Ikea, unde văd Buddha Collapsed Out of Shame, de Hana Makhmalbaf, 19 ani, fata lui Mohsen, sora Samirei. Film lent dar eficace, despre copiii afgani crescuţi cu violenţa războiului în suflet.
Seara tîrziu, moartă de foame după 15 ore la Auditorium, reuşesc să bifez prima capodoperă (regalissim eveniment în afara concursului): filmul bătrînului maestru Sidney Lumet, Before the Devil Knows You're Dead, cu Philip Seymour Hoffman, Ethan Hawke, Albert Finney şi o surprinzătoare Marisa Tomei. Păcat că la Roma nu a venit nimeni... Titlul e luat cu împrumut de la un proverb irlandez: "Încearcă să ajungi în Paradis cu o jumătate de oră înainte ca Diavolul să afle că ai murit". Lumet e un regizor care nu mai are nimic de demonstrat: scenariu beton, montaj eficace, actori în stare de graţie (Seymour Hoffman e de pe altă Planetă). Doi fraţi, un tată, un jaf înarmat care declanşează o tragedie shakespeariană povestită din mai multe puncte de vedere.
22 octombrie 2007: rebut american şi regal italian
Ajung tîrziu, azi nu funcţionează bine autobuzele speciale ale Liniei Cinema, şi intru în sală fără să beau cafea. Durere de cap asigurată. Filmul o intensifică. Este Noise, al americanului Henry Bean, cu Tim Robbins şi William Hurt, comedie neagră independentă despre poluarea acustică din New York. Ideea e interesantă: personajul interpretat de Robbins decide că misiunea vieţii sale e aceea de a elimina zgomotele din oraş. Dar filmul nu e compact şi în a doua jumătate o ia razna. Vorbind cu jurnaliştii, Tim Robbins spune: "Protestaţi împotriva politicienilor: e un drept şi o îndatorire a tuturor cetăţenilor". Eu nu mai cred în astfel de proteste şi încerc să mă consolez cu filmul lui Robert Redford, Lions for Lambs, cu Tom Cruise şi Meryl Streep, care însă mă dezamăgeşte enorm. Pretenţios, insipid, tot ceea ce ştiam deja despre războiul din Irak şi despre multele minciuni ale lui Bush. Şi Leii şi Mieii pălăvrăgesc mult, iar vorbele sînt goale şi banale.
Pe covorul roşu, Cruise (care a împlinit 25 de ani de carieră) semnează autografe timp de o oră. A venit la Roma cu Katie, dar stau în hoteluri diferite. Ce-o însemna?
Cu Irina trecem pe la sala de presă, dar numai pentru că acolo ne dau gratis apă şi cafea. Ni se spune că Martin Scorsese, care ar fi trebuit să prezinte copia restaurată a unui film de Sergio Leone, nu mai vine. Îl înlocuieşte Ang Lee, dublu Leu de Aur veneţian. Wow!
După apa roşie din Fontana di Trevi, un alt protest tulbură oraşul. Un grup de activişti de la un centru social ocupă covorul roşu pentru a atrage atenţia asupra romilor care mor de frig şi de foame în barăcile de la periferia oraşului. (Cazul Mailat va exploda peste cîteva zile şi totul se va schimba). Atac din nou concursul cu Mongol de Serghei Bodrov, film spectaculos, epic, cu scene de bătălie stupefiante, despre viaţa lui Gingis Han, cu starul japonez Tadanobu Asano. Cu ultimele picături de energie văd şi primul film italian bun: Giorni e Nuvole de Silvio Soldini, cu doi actori excelenţi: Margherita Buy şi Antonio Albanese. Presa din Cizmă intră cu bocancii şi scrie: "Filmele italiene salvează Festa"...
23 şi 24 octombrie 2007: de două ori regal
Toţi aşteptau lovitura de geniu care să salveze Festa: a sosit (în secţiunea Premiere, pe care a şi cîştigat-o) prin filmul lui Sean Penn, Into the Wild, cu fantasticul Emile Hirsch, unul dintre cei mai interesanţi tineri actori americani (împreună cu Ben Foster, dacă înţelegeţi ce vreau să spun).
O operă intensă, care a entuziasmat critica şi publicul. Un film despre libertatea individuală, despre imposibilitatea de a accepta o viaţă de compromisuri. Povestea adevărată a unei călătorii extreme prin America profundă, către Alaska, unde personajul interpretat de Emile caută în anii '70 libertatea absolută, pentru a se debarasa de falsa bunăstare care îi otrăveşte viaţa. Mesajul filmului? Singurătatea e esenţială şi ne poate face fericiţi, dar nu există fericire adevărată dacă nu poate fi împărtăşită cu o altă fiinţă.
La întîlnirea cu jurnaliştii, Sean se preface că se miră că-l aplaudă lumea. Se ascunde în spatele ochelarilor negri (zice că a băut prea mult Chianti) şi mărturiseşte că şi el ar vrea să fugă în Alaska atunci cînd îşi dă seama că e înconjurat de stupiditate şi cînd e obligat să stea ore în şir pe covorul roşu. Emile, un gigant pe ecran, în realitate e un copil speriat şi timid.
Împreună cu Caterina, o prietenă care a trăit opt ani în China, văd, în competiţie, filmul chinezesc And the Spring Comes, de Gu Chang Wei, care a lucrat ca operator cu Chen Kaige şi Zhang Yimou. În perioada dintre Revoluţia culturală şi piaţa Tienanmen, filmul povesteşte viaţa grotescă şi fascinantă a unei cîntăreţe de operă, interpretată de soţia regizorului, excelenta Jiang Wenli, care a fost răsplătită de juriu cu Premiul pentru cea mai bună actriţă. Meritatissim! Premiul pentru cel mai bun actor i-a revenit lui Rade Serbedzija pentru filmul canadian Fugitive Pieces, pe care l-am ratat cu graţie.
Dar marele eveniment al zilei este întîlnirea cu legendarul regizor Terrence Malick, născut în Texas în 1943, patru filme în 30 de ani, puţine fotografii şi numai cîteva interviuri în întreaga carieră. Personaj greu de identificat, a acceptat invitaţia la Roma cu o condiţie: să nu vorbească despre filmele lui, ci despre cele italiene pe care le iubeşte: ale lui Totò (pe care l-a comparat cu Buster Keaton), Roberto Benigni, Pietro Germi, Ermanno Olmi şi Federico Fellini. Şi nu a acceptat întrebări din partea publicului, ci numai scrise pe hîrtie. După Malick, toţi dau buzna pe covorul negru, întins în onoarea lui Dario Argento, Mr. Horror, care prezintă ultimul lui film, La Terza Madre, în compania Asiei Argento (super-fatală) şi a mamei ei, actriţa Daria Nicolodi. Irina rămîne la Noaptea de Argint, ca să vadă Suspiria şi Inferno. Eu mă duc acasă, să mă culc. Dar am şi eu parte de noaptea mea horror, cînd aflu că transporturile publice sînt în grevă. Admir Roma "by night".
25 şi 26 octombrie 2007: din nou regal
Splendida Halle Berry e la Roma! E însărcinată în luna a patra; tatăl copilului, spune, e mai tînăr decît ea şi e cel mai frumos bărbat din lume. Lucky her, lucky him... Halle prezintă Things We Lost in the Fire, primul film hollywoodian al regizoarei daneze Susanne Bier, produs de Sam Mendes. Interpretează o văduvă care caută un nou echilibru în viaţă. Nu îl va găsi, pentru că dă peste Benicio Del Toro... Filmul e bun, iar Benicio (ador senzualitatea lui masivă!) joacă în mod uluitor, ireproşabil. Prietenul Gustav zice că poate aspira la un Oscar. Răspund că nu pot să fiu obiectivă: cînd văd faţa lui Benicio pe ecran, restul lumii se întunecă pe neaşteptate.
Nu ştiu cum, aterizez la Across the Universe de Julie Taymor, cu Evan Rachel Wood (noua iubită a lui Marilyn Manson) şi Jim Sturgess (o mare surpriză); un musical hippie şi trippy, hipnotico-psihedelic, un pretext pentru a transforma în film 33 de cîntece ale celor patru Beatles, cu trei remarcabile "guest stars": Bono, Joe Cocker şi Salma Hayek. Dar totul funcţionează, graţie genialităţii vizionare a regizoarei, a coregrafului şi a compozitorului Elliot Goldenthal, soţul lui Taymor.
În competiţie (dar ignorat de juriu) reuşesc să văd un film care mă prinde imediat şi cu un suspans criminal mă bate în cuie pe scaunul de lemn de la Sala Ikea: Reservation Road, de Terry George, cu patru actori demni de tot respectul: Joaquin Phoenix, Mark Ruffalo, Jennifer Connelly şi Mira Sorvino. În plus, adorabila Elle Fanning, insuportabil de talentată, ca şi Dakota. Nu-mi plac dinastiile de copii-actori, dar în faţa surorilor Fanning - jos pălăria!
Sînt zile intense şi pe un vînt infernal alerg să văd The Past, în concurs, cu adoratul Gael Garcia Bernal. Din trecut, iată că reapare brazilianul Hector Babenco, dar filmul, o non-naraţiune fără urmări, nu e la înălţimea renumelui regizorului care ne-a dăruit Kiss of the Spider Woman.
Nu vreau să pierd ultimul film în competiţie, Juno de Jason Reitman, fiul lui Ivan "Ghostbusters". O comedie independentă, atipică, interpretată de Ellen Page (enervant de bună) şi de Jennifer Garner (în versiune frigidă). Protagonista / adolescentă seamănă cu eroinele din benzile desenate underground: inteligentă, cinică, dar fragilă, vorbeşte paranoic de mult, agresivitatea ei ascunzînd o sensibilitate extremă. Singura problemă e că personajele pronunţă tone de replici intrigante, suficiente pentru a scrie trei filme. Obositor. Dar probabil nu eram eu pe fază, pentru că lumea rîdea cu gura pînă la urechi, iar juriul l-a premiat în cele din urmă cu trofeul Marc Aureliu pentru cel mai bun film. Premiile Marco Aurelio (împărat roman) sînt realizate în aur şi argint de artiştii de la casa de bijuterii Bulgari.
La Festa è finita, Viva la Festa!
Pe 27 octombrie 2007, după concertul dirijat de Ennio Morricone (regal) şi ceremonia de decernare a premiilor (remiză), organizatorii declară că sînt satisfăcuţi de rezultate: 2400 de jurnalişti acreditaţi, 670 de proiecţii, 62 de mii de bilete vîndute, 2500 de articole publicate în presa italiană. Dar în ziare nu lipsesc criticile: festival hollywoodian fără identitate, atenţie excesivă pentru petreceri şi glamour, în timp ce filmul ar trebui să fie mai ales pasiune şi cultură, selecţie slăbuţă, mai ales în concurs, festival atent mai mult la trecut decît la viitor. Ce-i drept, a fost o ediţie imperfectă, care nu a rezolvat problemele de anul trecut. Mă întreb de ce acreditaţii trebuie să stea la coadă o oră pe zi ca să ia bilete gratis pentru proiecţiile la care ar trebui să intre cu acreditarea... Dar în acelaşi timp sînt sigură că, în viitor, acest festival va putea deveni unul dintre cele mai importante din lume. Aşteptăm cu răbdare următoarea ediţie, sperînd să vedem filme mai puţine, dar mai bune.