Între sălbaticie şi clădiri industriale abandonate - Fish Tank

Filmele britanicei Andrea Arnold sunt proiecţii ale angoaselor sociale şi individuale, tratate cu o sensibilitate feminină, perfect cenzurată. Adeptă a realismului, cu influenţe Ken Loach şi Mike Leigh, Arnold decide să foreze în straturile periferiilor britanice spre a explora micro-universurile interioare ale personajelor sale.
 
Fish Tank nu e doar o poveste despre maturizare, ci funcţionează, înainte de toate, ca o analiză asumată a contradicţiilor adolescenţei, ca proces privit în tridimensionalitatea sa. Mia (Katie Jarvis) este o puştoaică de 15 ani, în a cărei compoziţie caracterială se împletesc revolta, nevoia de afirmare sexuală, suprapunerea imaginii paterne peste cea a amantului şi, nu în ultimul rând, furia. Într-un cadru dezolant, un cartier de blocuri situat între sălbaticie şi clădiri industriale abandonate, aceasta duce o existenţă lipsită de speranţă, alături de o mamă alcoolică şi uşuratică şi de sora sa mai mică - un exponent mult mai brutal al educaţiei denaturate primite.
 
Mia este un personaj puternic, care pare să îşi tragă energia din ura şi furia acumulate. Dincolo de perimetrul habitatului său, această tânără incredibil de singură, ostracizată şi refuzată de prieteni şi colegi, ştie că nimic nu o poate aştepta "dincolo". Titlul e o metaforă care ni se explică pe parcursul filmului: personajele par să "înoate" în propriul lor acvariu interior şi, totodată, în acel acvariu de locuinţe, care la nivel social poate fi echivalentul unei "închisori" ce le refuză deţinuţilor săi posibilitatea de a spera şi de a interacţiona cu exteriorul.
 
Societatea pe care o descrie Andrea Arnold este una auto-limitativă, suferindă din pricina neputinţei individuale neasumate. Reflexia pe care regizoarea o obţine prin transpunerea contextului social, a relaţiilor dintre personaje, a acţiunilor acestora, contribuie, într-o foarte mare măsură, la construcţia Miei (pe care, deşi o vedem tot timpul, nu o putem cunoaşte). Ea este toţi ceilalţi, e suma lucrurilor care i se întâmplă şi pe care le provoacă. La Arnold, filmul devine liantul dintre exterior şi interior, cu alte cuvinte între ceea ce vedem, ceea ce se petrece şi ceea ce simţim, gândim şi imaginăm. Personajele devin o suprapunere ideală între văzut şi nevăzut, adică între societate, oameni, relaţii şi simţăminte şi pulsiuni.
 
Punctul culminant al lui Fish Tank se manifestă la apariţia lui Connor, iubitul mamei protagonistei, personaj cumva exterior lumii Miei, interpretat de Michael Fassbender (Archie Hicox în Inglourious Basterds al lui Tarantino). El devine o consolare prin asumarea imaginii unui tată absent, dar totodată prin masculinitatea sexuală cu care o atrage pe puştoaică. E elementul de echilibru care aduce speranţa de moment; de moment, pentru că ea nu este autentică, intenţiile personajului nefiind nici ele autentice, ci doar amăgitoare. Povestea urmează o tridimensionalitate, de la evoluţia personajelor la multiplele straturi şi probleme pe care le ridică scenariul.  
 
Deşi o portretizare a unei societăţi sărace, construite în mizerie, povestea, aşa cum este spusă de Andrea Arnold, nu duce lipsă de accente lirice (salvarea calului, fuga prin câmpul pustiu) conturate şi de folosirea lance-flair-urilor şi a razelor de lumină care invadează deseori personajele, parcă spre a le expune "goale", adevărate pe unele în faţa celorlalte.

Povestea actriţei Katie Jarvis, interpreta Miei, este asemănătoare cu cea a personajului, ambele având un trecut similar. Stilul său de joc nu conţine distanţarea de ea însăşi, urmează o manieră stanislawskiană, fiind în majoritatea timpului "ea în situaţie". Cu toate acestea, Mia (sau Katie) ajută ca povestea să fie spusă până la capăt şi pe deasupra să emoţioneze. Katie Jarvis e o prezenţă puternică, o tipologie de actriţă care lipseşte astăzi din peisajul cinematografic. Ea e suficient de prezentă şi de credibilă - într-un sens aproape brut -, spre deosebire de "lirica" Ellen Page, în Hard Candy (2005, r. David Slade) sau în Juno (2007, r. Jason Reitman).
 
Urmărind scurta carieră cinematografică a Andreei Arnold, de la scurtmetrajul Wasp (2003), la debutul său în lungmetraj în 2006 cu Red Road şi oprindu-ne la Fish Tank (2009) - ultimele două filme fiind recompensate cu Premiului Juriului la Cannes - se poate constata predilecţia regizoarei pentru teme sociale, tratate însă foarte interiorizat şi cu suficientă sensibilitate, care au în centrul acţiunii un personaj feminin confuz şi dezechilibrat. Fish Tank este proiecţia lumii în care trăim, pe care o recunoaştem şi o înţelegem, pentru că, indiferent de timp şi de spaţiu, ne umplem de ceilalţi şi de viaţa lor, devenind "noi înşine" prin intermediul lor.