Pe scurt, povestea (pe care filmul n-o dezvoltă, dar o lungeşte) este următoarea: o fotojurnalistă cu traume (pentru că, la ordinele unor terorişti irakieni, a fotografiat un om ȋn timp ce era ȋmpuşcat şi a primit apoi un premiu pentru fotografie) refuză să-şi ȋnsoţească soţul oftalmolog (Olivier Gourmet) ȋn localitatea Turubamba din Peru, unde acesta plănuieşte să deschidă un centru medical gratuit pentru nativi. Pe fondul poluării zonei cu mercur (metal pe care băştinaşii n-au fost educaţi să-l evite) şi a problemelor de sănătate pe care medicii le descoperă cu greu, se iscă un conflict violent ȋntre indigeni şi europeni ("spiritele rele") - un clişeu ȋnfiorător care, pentru realizatorii filmului vrea să simbolizeze imposibilitatea comunicării ȋntre peruvienii lipsiţi de apărare şi lumea civilizată.
Totul e presărat cu iconografie catolică (o statuie a Fecioarei s-a făcut bucăţi la ȋnceputul filmului şi e reasamblată pe parcurs) şi amerindiană (fotografiile morţilor sunt lăsate să plutească pe rȃu), iar, ȋn punctul culminant al filmului, o tȃnără peruviană (Magaly Solier), ȋmbrăcată ȋn rochie albă, se sinucide ȋn faţa unei camere de filmat, pentru că, zice ea, "Fără imagine, nu e poveste." După cum demonstrează filmul, nici cu imagine nu e, neapărat.
Le acord tot respectul meu realizatorilor, care şi-au dedicat timp din viaţă să aducă ȋn atenţia publicului o problemă care le este atȃt de străină - după toate semnele, peruvienii le sunt la fel de necunoscuţi cum le-au fost cȃndva incaşii spaniolilor-, dar nu pot ȋnţelege de ce s-ar duce cineva ȋn Turubamba să pună ȋn imagini (convenţionale) nişte idei (simpliste) cu care a venit de-acasă. Nu-mi imaginez cum, ȋntr-o lume ȋn care e atȃt de simplu să rămȃi indiferent la nedreptăţi atroce, conştiinţa cuiva ar fi trezită de o mişcare de cameră de cinci minute de-a lungul unei trene de un alb imaculat, scufundată, la mică adȃncime, sub apa unui pȃrȃu limpede.
Singurul scop care ar legitima un astfel de film ar fi ȋncercarea de a explica ceva din nedreptatea spre care arată cu degetul - măcar atȃt cȃt să stȃrnească interesul -, dar, aşa cum e făcut, ȋn cel mai bun caz va convinge să dea un search pe Google acei cȃţiva spectatori care sunt curioşi din naştere.