Sudoare, carismă, intuiţie - La Danse - Le Ballet de l'Opéra de Paris

La Danse este oarecum diferit de alte documentare ale lui Frederick Wiseman în sensul în care realizatorul pare aici mai interesat de dansul în sine decât de prezentarea unor tipologii umane, a unor situaţii dramatice sau a unor probleme sociale. În multe din filmele lui, instituţiile în care alege să filmeze sunt mai mult un pretext pentru a surprinde situaţii dramatice sau personaje interesante. Deşi locul are un rol foarte important, şi specificul ei aduce autenticitate filmelor, ea oferă mai mult un cadru perfect pentru destăinuirea unor probleme profund umane.

În La Danse camera este de multe ori atentă la mişcările dansatorilor. Este aici un alt fel de analiză mai degrabă estetică. Două spectacole ne sunt prezentate o dată în faza lor de lucru, la repetiţii, şi apoi, spre final sunt prezentate momente din spectacolul în sine. Spectatorul este invitat să înţeleagă cum s-a ajuns de la o opţiune estetică la alta.  

Filmul este construit din secvenţe, chiar dacă nu foarte lungi, întregi şi omogene. Acestea sunt "insulele", aşa cum le numea Wiseman. Fiecare moment are, în acelaşi timp, o valoare în sine, dar conţine ceva semnificativ şi pentru filmul ca ansamblu. Wiseman surprinde cu simplitate momente din spectacol sau repetiţii. Îşi dă seama că în faţa unui spectacol deja desăvârşit nu mai e loc de angajarea unui alt tip de expresivitate, astfel că nu se lasă ispitit de uşurinţa unui decupaj aşa-zis cinematografic.

Secvenţele sunt compuse din 2 sau 3 cadre, uneori doar unul. Există cateva trepte prin care treci în vizionarea unei secvenţe din Wiseman. Se intră brusc în momente şi astfel la început totul este puţin neclar. Apoi începi să înţelegi rolurile şi situaţia pare una simplă, pe care ai mai întâlnit-o. Încet vei fi surprins de replici, reacţii, gesturi ce dau problemei pe care credeai că o cunoşti o altă perspectivă şi îţi oferă o înţelegere la care se ajunge cu foarte multă răbdare şi claritate. Un cuplu repetă un dans. Termină, şi coregraful vine cu corecţii. Dansatorii nu înţeleg ce li se cere. Sunt momente de explicaţii. Ei repetă tot dansul din nou, aplicând corecţiile: totul capătă sens. Simţi şi înţelegi cum s-a născut un moment de coregrafie.    
 
Wiseman spune că încearcă cu fiecare documentar să prezinte cât mai fidel starea în care se afla el în timp ce filma. Îşi consideră filmele o experienţă foarte personală, şi nicidecum o judecată obiectivă asupra unor probleme care ne pot interesa pe toţi. În acest sens, el realizează un film în care descoperim dansul aproape ca niste începatori. Privirea camerei este una curioasă, uneori nerăbdătoare, alteori cufundată în observaţie.

Personal, am ramas uimit şi impresionat de câteva secvenţe care surprind momente de repetiţie sau chiar din spectacol. Prin insistenţa camerei, prin răbdarea pe care o simţi tot timpul la el, am ajuns să cunosc şi să simt ceva nou despre privitul unor corpuri care se mişcă. Folosindu-se de film, Wiseman te forţează să priveşti până când ori înţelegi ceva, ori îţi pierzi răbdarea.
 
Dincolo de toate explicaţiile şi sensurile pe care le poţi găsi în acest film, există acel inedit şi autentic pe care Wiseman îl caută tot timpul. Există carisma unui coregraf tanăr care ţine ritmul prin sunete din gât, diplomaţia unei directoare care încearcă să împace orgoliile tuturor, umorul unui conflict mocnit între doi profesori care se ceartă zâmbindu-şi, puterea instinctuală şi emoţionantă a coregrafiilor Pinei Bausch şi multe momente coregrafice pe care mă simt prea schilodit să le explic în scris.