Violenţă psihologică - Rapt

Bazat pe răpirea din anul 1978 a preşedintelui grupului Schneider, Édouard-Jean Empain, filmul lui Lucas Belvaux este mai mult decât un thriller al genului, fuzionând etapele convenţionale ale unei răpiri cu o analiză psihologică din mai multe perspective. Povestea este, de această dată, a lui Stanislas Graff (Yvan Attal), directorul executiv al unei importante companii, pentru care se cere o recompensă de 50 de milioane de Euro.

Din unghiul lui Graff (acela pe care spectatorul e tentat să îl preia), răpirea sa este tocmai ocazia de a evalua la rece atât atitudinea membrilor familiei lui şi a colegilor de breaslă faţă de el, cât şi pe aceea a presei sau a poliţiei. Răpirea sa e dublată de un scandal în presă, iar aventurile amoroase, pierderile la jocurile de noroc şi proprietăţile ascunse ochiului familiei îl fac să devină un pion nedorit - colegii stau pe gânduri dacă să îi plătească recompensa, bănuiesc că Graff şi-ar fi înscenat răpirea pentru a scăpa de datorii şi îl îndepărtează de la conducere, poliţia face orice pentru a-i captura pe criminali, lăsând la o parte viaţa lui Graff, iar soţia (interpretată de Anne Consigny), mama şi fiicele lui sunt mai acaparate de ruşinea produsă de scandal decât de lipsa lui.

La întoarcerea sa, Graff nu învinuieşte pe niciunul dintre ei, pare să le înţeleagă cu calm reacţiile, dar evenimentul duce la o ruptură definitivă, întrucât niciunul nu-l poate ierta pe celălalt pentru egoismul cu care se limitează la suferinţa proprie. Nepărtinirea cu care fiecare situaţie este analizată face însă ca fiecare punct de vedere să aibă o justificare, fără a empatiza neapărat cu personajele. De altfel, analiza reacţiilor personajelor e făcută la distanţă şi implică mai curând comportament calculat decât emoţie - conflictele directe (între mama şi soţia lui, între el şi fiicele lui) sunt înăbuşite de replici dure de o concizie clinică şi de priviri reci, care fac puţinele lacrimi să pălească.

Ca atare, violenţa din filmul lui Belvaux, cu excepţia degetului tăiat al protagonistului, trimis ca dovadă a răpirii, este doar psihologică, iar tensiunea creşte odată cu tăcerile personajelor. Încercând să îşi reia viaţa din punctul în care fusese suspendată, însuşi Graff alege tăcerea, cerând la întoarcere, în cel mai firesc mod, să îşi vadă numai câinele.