Considerat "un text mitic al culturii gay" - Bent, de Marin Sherman, cu Cristian Iacob, Daniel Popa şi debutantul Adrian Ştefan în rolurile principale (şi Mihai Sandu Gruia în travesti), în decorurile lui Andu Dumitrescu şi costumele Velicăi Panduru, e o poveste despre dragoste, homosexualitate, intoleranţă, prejudecăţi şi curajul de a le înfrunta, pe fundalul istoric al Germaniei naziste şi al lagărelor de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial.
Scrisă în 1979, piesa, pe care regizorul Elie Malka o crede actuală în România zilelor noastre, e totuşi datată, iar impactul ei, foarte puternic în Occidentul primelor mişcări de emancipare a minorităţilor sexuale, nu poate fi acum decît mult diminuat, în ciuda celor cîteva scene foarte puternice şi pline de curaj pentru scena românească (a fost memorabilă reacţia publicului, totuşi unul avizat, la apariţia lui Radu Micu total dezbrăcat). Corect tratat regizoral, dar nu mai mult decît atît, şi fără performanţe interpretative notabile, deşi cu actori talentaţi în distribuţie (Daniel Popa e mult mai convingător în Aici nu se simte de la Teatrul Luni), Bent nu mai are prea multe de spus, la 23 de ani de la primele reprezentaţii, unui public cu o altă viziune asupra opţiunilor sexuale – nu neapărat mai tolerantă, dar care a depăşit de mult pragul acceptării ca realitate socială şi care, crescut cu imaginile recurente ale Holocaustului, nu le mai resimte cu aceeaşi putere.
Distanţa e apreciabilă chiar privită din perspectiva unui alt spectacol cu miză asemănătoare, Drept ca o linie, de Luis Alfaro, montat de Radu Apostol la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, în care problema homosexualităţii e strîns legată de cea a "bolii secolului", SIDA, şi în care accentul nu mai cade pe o anumită conduită socială (căci Bent utilizează intens concepţiile comune privind comportamentul homosexualilor), ci pe propriile trăiri ale individului confruntat cu sine, cu propriile alegeri şi propriile limite.