Les Amours imaginaires / Iubirile imaginare este cel de-al doilea film al lui Dolan şi reuşeşte să aducă pe ecran aceeaşi doză de ironie şi emoţie precum filmul său de debut, J'ai tué ma mère / Am omorât-o pe mama (2009). Numai că, de data asta, nu studiază prăpastia dintre generaţii, ci povesteşte în detaliu singurătatea: analizează spaţiul gol şi imens dinlăuntrul nostru şi sentimentele cu care ne chinuim să îl umplem: speranţă, panică şi, într-un final, disperare.
Ca şi în J'ai tué ma mère, nu povestea face filmul, ci intensitatea energetică şi emoţională cu care Dolan tratează momente devenite locuri comune în viaţa de zi cu zi: un triunghi amoros în care singurul iubit e un Adonis pseudo-homosexual, pseudo-afemeiat. Cei care îşi pierd capul sunt un gay romantic (acelaşi Xavier Dolan) care-şi caută sufletul-pereche şi o tipă cinică, cu tendinţe maniacale.
Amândoi sfârşesc într-o depresie urâtă pe care Xavier are grijă să o pigmenteze cu detaliile lui colorate, demodate şi delicioase: o serie de declaraţii despre dragoste şi relaţii venite de la diverşi oameni, în genul "talking heads" - documentar, split-screen-uri, dans şi sex în slow-motion, planuri-detaliu siropoase, felul în care încadrează mişcările trupurilor şi coloana sonoră care se potriveşte perfect cu ritmul pasiunilor dezlănţuite pe ecran - toate astea vor face cu siguranţă inimile tinere să bată mai repede (şi când zic "inimi" mă refer strict la inimi, şi nu la ani).
Film prezentat în competiţia secţiunii Un Certain Regard al Festivalului Cannes, 2010