Iulia Blaga: Cum a fost când ai plecat din ţară?
D.N.: Era iarna lui '79. Înainte de a pleca i-am spus unui prieten, lui Schumi (n.red. - actorul Ovidiu Schumacher): "Vezi că s-ar putea să nu mai vin." A plecat şi el la câţiva ani după mine. Plecatul a fost o tâmpenie la câte vize aveam pe paşaport pentru ţări pe care nu le văzusem niciodată. De la Teatrul Mic am plecat prin demisie. Am pus pe hârtie că, dacă nu mi se explică de ce nu plec în Iugoslavia cu nu ştiu ce spectacol, mai joc o săptămână, dar pe urmă să nu contaţi pe mine. Nu mi-au dat niciun răspuns, dar am plecat. Mă gândeam de mult să plec. Cu vreo doi-trei ani înainte fusesem în America în turneu cu spectacolele lui Liviu Ciulei, Elisabeta I şi O scrisoare pierdută.
I.B.: De ce n-ai rămas atunci?
D.N.: Nu ştiu, cumpărasem prea multe şurubelniţe şi vroiam să le folosesc (râde). Bricolam de toate. Eu şi acum pe ce pun mâna stric.
I.B.: Dar decizia de a pleca din ţară nu era riscantă? Erai o vedetă aici.
D.N.: Am mai spus lucruri din astea şi mă plictisesc. Sună ca un şablon. Nu mai aveam ce face în România. Cu Nicolaescu nu am făcut niciodată şi nici nu aveam de gând să fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le făcusem pe toate. Făcusem şi teatru, şi film, şi mă plictisisem de amândouă. Teatrul nu-mi plăcea. Când repetam era ok, dar când joci Elisabeta I cinci ani de zile...
I.B.: Dar nu existau variaţii de la un spectacol la altul?
D.N.: Da, glumele pe care le făceam între noi.
I.B.: Uite, lui Al Pacino îi place teatrul mai mult decât filmul.
D.N.: Sigur că da, pentru că e chiţibuşar, la el e Metoda. Înţeleg. Sunt unii actori încrâncenaţi pe meserie, care trebuie să lucreze fiecare detaliu. La unii vezi munca, aşa cum e Meryl Streep (pe care eu nu pot s-o sufăr), şi sunt alţii la care nu se vede cazna - Gene Hackman, de pildă. Brando is the f.... number one! Ce-mi plăcea la el e că ura actoria.
I.B.: Era un tip cool. Şi tu eşti.
D.N.: Ce a fost a trecut. Brando a fost singurul şi primul care a dat peste cap actoria.
I.B.: Deci filmul era marea ta pasiune.
D.N.: Era mult mai rapid. Concentrarea era absolut necesară. Aveai 15-20 de minute să te gândeşti sau noaptea de dinainte, tu trebuind să-ţi faci continuitatea în cap pentru că nu te puteai baza pe alţii.
I.B.: Fiind mai rebel, te gândeai totuşi la lucrurile astea?
D.N.: Mda. Ei, fugeam prin cadru, treceam prin cadru, dar între timp mă mai şi gândeam. Dar nu vroiam să las să transpară acest lucru pentru că mi se părea muncă şi mie nu mi-a plăcut să muncesc aşa.
I.B.: Când filmai cu Lucian Pintilie sau cu Mircea Săucan aveai un model de actor?
D.N.: La Pinţi era diferit pentru că era foarte pretenţios, vroia să faci exact ce spunea el. Repeta într-un mod care era foarte mişto pentru mine în anul II sau III, că eram tânăr când am făcut Duminică la ora 6. Era chiar superb, deşi şi el era la primul film.
Eu am murit după film toată copilăria. Mă rugam la Dumnezeu nopţile să mă văd cu capul mare pe stâlpul de la Patria. Toată copilăria mea am mers la Patria, la Scala, mai târziu şi la Studio. (Locuiam la Romană, pe Caragea Vodă, e o policlinică acum în locul casei.) Vedeam toate filmele ruseşti de dragoste şi război, sau combinaţii ale celor două. Am fost răsfăţat. Maică-mea era şi ea moartă după filme. Când eram mic-mic, îmi povestea filmele pe care le văzuse. Ai mei erau economişti, contabili - cum vrei să-i spui. Gherase şi Agripina.
Dar când am dat la facultate, nu m-am dus la Institutul de teatru, ci la Engleză (deşi vorbeam o engleză de baltă). Ai mei nu vroiau să mă fac actor. Aveau o oarecare mentalitate că actoria era curvăsăraie (ceea ce nu-i foarte departe de adevăr.). Am dat examen la Engleză, am luat, dar m-am dus într-o joacă şi am luat şi la Actorie. Iar ai mei n-au mai avut ce zice, pentru că pe urmă a venit Duminică la ora 6 şi au fost terminaţi: eram cu capul pe stâlpul de la Patria! Pe urmă am făcut Meandre cu Mircea Săucan, Dimineţile unui băiat cuminte cu Andrei Blaier şi filmele au venit la rând.
Cred că eram uşor dificil, da
Am văzut recent două fragmente trimise de un amic din America pe youtube. Unul era din Adio, dragă Nela, de Cornel Todea, o comedie cu Fănică Iordache şi Mircea Diaconu. Era în 1970. Eram subţirel ca o aşchie, la fel era şi Moţu Pittiş. Nu mai ştiu ce făceam şi de ce eram împreună la Mamaia, dar ne-am nimerit lângă o filmare şi am intrat să vedem cine filmează. M-a văzut Cornel Todea care mă ştia (făcusem cu el ceva la televiziune, e un om foarte special) şi m-a băgat în cadru. Ne-am făcut de cap pentru că am făcut cu Moţu o improvizaţie, un moment destul de lung în care doi derbedei intră la un party. Merită văzută pentru că e chiar hazoasă.
Al doilea fragment pe care mi l-a trimis amicul ăsta al meu conţinea mai multe cadre din Meandre. Ăsta era filmul pe care nu dorisem să-l văd. Prima oară l-am văzut la TIFF. Mă supărasem pentru că Mircea Săucan mă forţase să fac în faţa camerei un exerciţiu extraordinar pe care Moţu îl făcuse în anul I, o pantomimă cu creionul. N-am vrut să fur de la alt actor aşa că, deşi luasem în ziua aia nişte bani de la filmare (vreo 5.000 de lei), i-am aruncat şi am plecat. Am lipsit vreo 10 zile sau patru zile sau o săptămână (nu mai ştiu), dar m-am întors, că nu poţi să pleci aşa de la un film....
I.B.: Erai atât de dificil?
D.N.: Uşor dificil, cred, da. La regizorii pe care îi ştiam şi în care aveam încredere nu făceam fiţe. Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat să spun în Meandre din Cartea junglei de Kipling. Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.
I.B.: Ce îţi aminteşti din atmosfera anilor '70?
D.N.: Era ca o chermeză sau ca un dans (n.red. - face cu mâna semnul unor valuri.). Nimic nu avea o bază solidă sau o preocupare, era totul ca din floare în floare. Fluturaş. Ar fi prea adânc să spun că nu aveam consistenţă. Era propriul meu mod de a privi viaţa, de a lua totul foarte uşor. La teatru, în repetiţii, parcă puneam mai multă... Dar concentrarea (deşi nu-mi place cuvântul) înainte de a intra în cadru n-o bate nimeni. Gândul lucrează atunci atât de puternic încât dai tot ce poţi. E ca şi cum cineva ar pune o vrajă pe tine. Nu că te transformi, dar te gândeşti foarte puternic la ceva. Cazna mea era nu gândul, ci să nu transpară faptul că mă gândesc - ăsta fiind lucrul pe care nu puteam să-l sufăr. Slavă Domnului, cred că mi-a ieşit. Acuma, asta se poate la fel de bine să nu fi existat. Adevărul e că treceam uşor prin cadru.
I.B.: Parcă atletul jamaican Usain Bolt a spus în 2009, în timpul Campionatului Mondial, că se juca pe calculator înaintea unei curse grele, singurul lui secret fiind acela că se poate concentra mult mai bine decât adversarii.
D.N.: Sigur că există o concentrare, dar mai există şi negaţia ei. Atletul ăsta al tău trebuia să spună: "Eu uit de toată concentrarea mea". De asta se joacă pe calculator. În secunda în care înveţi textul şi iese din tine, poţi face orice. Ce îmi amintesc eu din această meserie e că lucrurile frumoase care se văd sunt cele în care nu vezi cazna.
America, America...
I.B.: Când ai părăsit România, te-ai stabilit din prima în Statele Unite?
D.N.: New York, Manhattan. A trebuit să mă arunc cu capul înainte într-o nouă cultură şi să nu rămân în cea veche. Oricum, în New York nu ştiam mulţi români care să-mi placă, după cum nici în România nu erau mulţi despre care să pot spune că îmi erau prieteni. Începutul acomodării n-a fost uşor, dar eram deschis, aveam deschiderea asta faţă de cinemaul american, şi am şi vrut să învăţ. De pildă, am făcut o şcoală de video pe care am dat o groază de bani (plătind-o din taximetrie).
Dar întrebarea-cheie nu e cât de greu a fost, ci dacă după atâţia ani mi se mai pare că a fost greu sau dacă îmi pare rău de ceva. Şi nu, răspunsul la amândouă întrebările e un "nu" curat. M-am bucurat de fiecare moment - şi de cele mai grele -, şi, uitându-mă înapoi, nu regret absolut nimic.
I.B.: În America n-ai încercat să faci film?
D.N.: Am încercat un pic. În România azi e mult mai uşor pentru că poţi fi văzut de un agent şi dus în afară, dar acolo după o anumită vârstă devine mai dificil. Viaţa în teatru şi în film se petrece în audiţii şi, dacă ai o familie şi vine şi un copil, e îngrozitor de greu. Trei luni în Chicago, trei în Detroit, New Orleans sau LA. Cu traista după tine. Când ai familie, nu mai ai chef să umbli. Acest elan ţine şi de o anumită demenţă, şi de vârstă.
Unii sacrifică. Ştiu actori care erau copii când jucam cu ei în piese, la A.R.T. Cambridge (n.red. - American Repertory Theater). De pildă, Steve Zahn, pe care îl băteam la cur şi îl scoteam afară din scenă, acum a ajuns mare de tot. Era foarte drăguţ. Eram, de fapt, singurii actori care glumeau pe scenă.
I.B.: Revenirea în România cum s-a produs, treptat?
D.N.: Da, din cauza workshopului Aristoteles. Prima ediţie a fost în 2006. Eu lucrasem la Boston în televiziune. Montam documentare, majoritatea originale de la BBC, le refăceam pentru piaţa americană. Îmi plăcea munca asta, mai ales că învăţasem singur montajul pe computer. Primul AVI îl cumpărasem în Manhattan. Printre altele, lucrasem în 1983 împreună cu fosta nevastă la trailer-ul şi teaser-ul filmului Flashdance.
Deci ştiind câte ceva despre documentar, mi-a intrat în minte ideea înfiinţării împreună cu Cristina (n.red. -. Cristina Hoffman, actuala soţie a lui Dan Nuţu şi proaspătul director al ICR Berlin) să organizăm un atelier de documentar. Ideea îmi venise cu un an înainte la Paris, în FNAC (magazinul ăla mare numai cu brânză şi cârnaţi), când am văzut "raionul" de documentare video. Atunci mi-am dat seama că Europa are o deschidere mai mare pentru documentar decât America. Am făcut o propunere de o pagină celor la ARTE, le-a plăcut şi mi-au dat banii. Aristoteles a ieşit foarte bine de la prima ediţie.
Aristoteles
I.B.: E greu de organizat o tabără de documentar de o lună, cu elevi şi traineri străini?
D.N.: Evident că e greu. Mai cade unul, te mai enervezi, dar totul se "plăteşte" când în a treia sau a patra săptămână vezi că cel puţin unul dintre filme merge bine, că tinerii se înţeleg şi că se bucură de traineri. ARTE a jucat un rol important în atragerea trainerilor încă de la prima ediţie. Rafi Pitts (n.red. - cineast iranian, de două ori în competiţia Berlinalei) a venit din primul an, Jennifer Fox (n.red. - documentaristă americană) la fel. Cu unii ne împrietenim pe viaţă. Primul an a fost de excepţie şi pentru că a fost primul, dar şi pentru că am avut baftă de copii concentraţi - Adina Pintilie, Rastko Petrovic, Ligia Smarandache, Dan Curean.
I.B.: Ce buget îţi trebuie să organizezi un asemenea atelier? Echivalentul a câte maşini bune?
D.N.: Vreo 15.
I.B.: Cum "amortizezi" banii?
D.N.: Nu recuperăm decât pe plan spiritual. Adică un premiu ici, alt premiu colo - pentru că ne ocupăm pe urmă şi de trimiterea filmului la festivaluri. Cursanţii îi alegem după un talent pe care-l bănuim, dintr-o mostră pe care ei ne-o trimit. În fiecare an pentru 16 locuri se înscriu între 80 şi 120 de oameni. Anul ăsta s-au înscris 140-150, poate şi datorită PR-ului făcut de Anca Romanescu. Altă premieră e că anul ăsta (atelierul are loc între 1 august şi începutul lui septembrie) ne mutăm de la Sibiu la Vama, în judeţul Suceava, pentru că vrem să avem şi alte subiecte. E ceva mirific acolo. Au dulceaţă de cireşe amare. Verdele e mult mai verde, chiar şi decât în Ardeal.
Anul ăsta am făcut şi un consorţiu între UNATC, FAMU din Praga şi Universitatea de film de la Budapesta, cu care am obţinut finanţare prin Programul MEDIA al UE. Tutorii echipelor de filmare sunt Rafi Pitts şi, pentru prima oară, talentata documentaristă georgiană Nino Kirtadze. Simon Brook nu mai vine, lucrează cu Kaurismäki. Cei care se perindă, experţii, sunt mai mulţi.
I.B.: Atelierul, ca şi cursul de actorie pe care l-ai organizat în primăvară la Bucureşti, nu înseamnă că eşti tentat acum de activitatea pedagogică?
D.N.: Da, îmi place de mor. Nu ştiu dacă e o chestie înnăscută. Eu n-am niciun drept, dar nu mă opreşte nimeni să le spun: "Ce ai făcut aici e o tâmpenie". Eu le dau numai o părere, le dau un sfat şi dacă ei vor să îl urmeze...
I.B.: Cum a fost la cursul de actorie? Au venit doar actori?
D.N.: Au venit şi actori, şi studenţi la actorie, şi neprofesionişti. A venit, de pildă, Iulia Vântur (de la Pro TV), care e extraordinar de talentată. I-am chemat pe Dragoş Bucur şi pe Corneliu Porumboiu să predea câte o zi întreagă. Cursul a ţinut cu totul trei săptămâni. Să-ţi spun ce am făcut cu copiii: scenuţe foarte scurte cu camerele de filmat pe ei - cursul fiind numai pentru actorie de film (se numeşte Studioul actorului de film - cam pompos, dar asta e). La sfârşit le arătam totul şi îi lăsam întâi să se critice între ei, după care interveneam şi eu.
În altă zi i-am pus pe fiecare să-mi povestească ceva, o povestioară care să aibă o notă personală. Am insistat pe pauzele dintre cuvinte, le-am spus că sunt aur, că nu e atât de important ce spune domnul Shakespeare, ci cum umpli o pauză între cuvinte. Le-am arătat cum ascultă Brando în The Godfather. Le-am mai spus cum te gândeşti înainte să începi o frază sau cum cauţi un obiect - tot felul de astfel de lucruri care nu sunt trucuri, ci adevăruri de care trebuie să fii conştient.
I.B.: Pe tine cu ce te ajută un asemenea curs?
D.N.: Fiul meu cel mare, Nicholas, care e obraznic şi mitocan (pentru că la el ce e în guşă e şi în căpuşă), când mă duceam la el la facultate în Tucson, Arizona, şi îl scoteam la masă, mă întreba aproape de fiecare dată: "Cât ai lăsat bacşiş?" "Ce te doare pe tine?" Logic acolo e să laşi 15%. Ştii de ce mă întreba? Pentru că e convins că tot ce dai vine înapoi. El are filosofia asta, că dacă eşti bun cu lumea, o să fie şi lumea bună cu tine. Şi pe mine mă bucură imens să dau, să arunc sămânţa şi să văd că ceva înfloreşte. N-am cum să descriu bucuria când vezi că celălalt creşte sub ochii tăi.
I.B.: Şi celălalt băiat?
D.N.: Alexander e mai moale, dar se face şi el derbedeu acuma. Cântă bine la chitară. Sunt născuţi unul în 1989, celălalt în 1991.
"Nu cred că mai am chemare pentru cinema"
I.B.: Nu mai simţi nevoia să joci în filme? Gata, s-a resorbit?
D.N.: Da, nici înainte nu pot spune că muream să fac filme. Îmi făcea plăcere. Sigur, când eram tânăr vroiam foarte tare să fiu actor de cinema, dar când am plecat din ţară ştiam că probabil n-o să mai fac cinema. Poate că nu mă crede nimeni, dar n-am suferit absolut deloc în America pentru că n-am făcut filme. Mă gândesc la perioada când am plecat - să zic aşa, în culmea gloriei: când cei din România au aflat că sunt pe taxi, probabil că în mintea lor a fost: "Vai, săracul.." Dar pe mine mă durea în fund că nu mai fac cinema.
I.B.: Dar era frumos să fii şofer de taxi, în New York.
D.N.: Îi duceam mereu pe clienţi în alte oraşe. Pe unul sau pe doi dintre ei i-am dus odată în New Jersey, că am intrat pe alt pod. În taxi mi-am cunoscut şi fosta nevastă. De fapt, am fost mitocan cu ea. Vroia s-o duc la aeroport. Dintr-una într-alta am întrebat-o ce face şi mi-a spus că montează. "Am şi eu un film", am spus. "Vrei să-l vezi?" Era foarte rece cu mine. "E un român la mine în bloc", zice, când m-a întrebat ce naţie sunt. "Cum îl cheamă?" Îmi dă numele. "Nu-l ştiu, dar el musai mă ştie".
S-a dat jos, i-am lăsat un număr de telefon ("Dacă vrei să vezi filmul, o să am o proiecţie cândva". Aiurea). Peste trei sau patru săptămâni m-a sunat. Îl întrebase pe vecin, care normal că mă ştia. O şocase aroganţa mea.
I.B.: Aroganţa ta modestă.
D.N.: Dar asta să n-o bagi în interviu, te rog, aşa cum te rog să scoţi şi aprecierile mele despre actorie. Lasă numai cu Aristoteles. Îţi spun şi de ce. Acum e uşor tardiv să încep cu amintiri din copilărie la 68 de ani sau 66 câţi am.
I.B.: Nu, de ce? E logic. Ai avut o carieră în teatru şi film înainte de episodul american, după care ai revenit în România şi ai început o carieră să zic aşa pedagogică.
D.N.: Nu sunt pedagog. Am organizat acest atelier împreună cu Cristina, îl facem... Sigur că devin şi un fel de pedagog pentru ei. Majoritatea au drag de mine. Am fost şi mitocan, dar cu căldură. Când dimineaţa strâng mucurile de ţigară după ei pentru că fac bairam peste noapte fără să ştiu, îi beştelesc de nu se văd.
I.B.: Regizorii români din ultimele generaţii nu ţi-au propus roluri în filme?
D.N.: Adrian Sitaru mi-a propus dar, din punctul meu de vedere, probele au fost proaste. Mi-ar face foarte mare plăcere să lucrez cu el, dar nu ştiu... Şi de Porumboiu îmi place. Dar nu cred mai am drive-ul, nu cred că mai am ce trebuie (lucru care nu mi se pare nici trist, nici vesel). Nu cred că mai am chemarea. Nu ştiu, după 40-50 de ani e greu să te arunci dacă ceva în tine nu face click.