Filmul lui Bouli Lanners are două puncte forte: 1. imaginea lui Jean-Paul de Zaeytijd (Ultranova, 2005, r. Bouli Lanners), care combină întinderile vide de parcă cele două personaje ar traversa preria, şi nu nordul Franţei, cu amplasări mărunte tipice (graffiti-uri, încăperi ticsite) pentru un road-movie (unghiulaţia are reminiscenţe din Dreyer); 2. coloana sonoră a lui Renaud Mayeur de descendenţă directă din zona Beat (Tom Waits), cu iz parodic pe alocuri. Până acum pare a fi o reţetă suficientă pentru un film de tipul Mystery Train (1989), dar Lanners nu e Jarmusch.
Regizorul însuşi interpretează rolul lui Yvan, un mecanic de maşini cu trăsături depresive care îşi găseşte casa spartă de către un fost junkie pe nume Elie (actualmente "rolling stone") - Fabrice Adde. Premisa este gata şi de aici ar trebui să se dezlănţuie talentul regizoral. Prima secvenţă e bine construită ca text (are aer de Beckett), dar energia se pierde pe parcurs din cauza faptului că cei doi actori nu au simţul compactităţii precum Laurel şi Hardy. Lanners nu ezită să facă trimiteri la cinema întruna şi asta îl costă - un film care nu duce nicăieri.
Perindarea celor doi şi şapca roşie (Wim Wenders n-a bătut câmpii în Paris, Texas, 1984) sunt redundante. Cel mai bine îi iese lui Lanners secvenţa cu mama lui Elie (Francoise Chichery), care are o estetică particulară (încă o dată îl ajută unghiulaţia şi jocul actoricesc à la Ceylan). După care revine la personaje bizare (un nudist cu scaun de Alain Delon care le repară maşina) şi situaţii "trase de păr" (Elie îl convinge pe Yvan să-şi prindă părul de tavan pentru a nu adormi la volan). Pe final, încearcă o metaforă, amintindu-şi că intenţia iniţială era să facă un film profund despre doi nicăieri-oameni (metafora cu moartea câinelui picat din cer, simbol al legăturii înfiripate ad-hoc).
Dacă ar fi să scoatem toate picanteriile despre care Lanners crede că îi dau suculenţă filmului (de fapt, ele chiar reprezintă suculenţa, dar fără nicio conexiune), nu rămâne nimic (sau poate mesajul e "don't trust a junkie!"). De altfel, tot timpul am avut senzaţia că îşi construieşte scenariul întocmai ca Peckinpah (pe măsură ce filmează) - asta pentru că filmul e plin de cadre în care maşina celor doi traversează Franţa - e adevărat că imaginea e impecabilă, la fel şi muzica, dar regizorul pare a sta undeva pe scaunul său, preocupat mai degrabă de nudism decât de nihilism.
Mai mult nudism decât nihilism - Eldorado
Andrei Ciorică
Regia: Bouli Lanners Cu: Bouli Lanners, Fabrice Adde, Philippe Nahon, Didier Toupy
0 comentarii
Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate