Un amestec dislexic de planuri - Ben X

Probabil că v-aţi obişnuit pȃnă acum cu filme care par reclame ale jocurilor video care se vor face după ele; ei bine, Ben X e un caz special: arată ca un joc pe computer, din motive dramaturgice. Ben, protagonistul filmului, e un adolescent autist care ȋşi petrece timpul liber (arhisuficient) cufundat ȋntr-un astfel de joc; chiar atunci cȃnd e nevoit să se dezlipească de calculator, fragmente din lumea virtuală - pe care a avut destul timp să o exploreze - se strecoară ȋn textura realităţii - pe care nu reuşeşte să o cuprindă ȋn ansamblu.

Ȋşi vizualizează plimbările ca pe parcurgerea unui spaţiu pe o hartă virtuală şi asociază imediat chipurile cunoscuţilor cu avatarurile lor digitale. O parte consistentă din Ben X e un amestec dislexic de planuri - detaliu şi efecte speciale - nici camera de filmat nu are putere de concentrare mai mare decȃt Ben - şi dezordinea asta poate deveni foarte repede obositoare, dar aş fi fost pregătită să apăr un film care face spectatorii părtaşi, ȋn cel mai propriu sens al cuvȃntului, la halucinaţiile protagonistului.

Dacă regizorul - scenarist Nic Balthazar ar fi fost onest (şi inspirat), ar fi ȋncercat să afle ce arată şi ce ascunde filtrul prin care Ben vede lumea şi, ȋn definitiv, cȃt de important e jocul pentru el. La un moment dat, vocea obosită, fără inflexiuni a lui Ben, care narează filmul, anunţă sec că a reuşit să ajungă la nivelul 80 - adică sus de tot; Ben e eliberat de febra spiritului de competiţie şi de conştientizarea dureroasă a timpului pierdut - ar putea fi primul om căruia jocurile pe computer i-ar aduce pacea sufletească.

Dar Nic Balthazar tratează hobby-ul lui Ben strict ca refugiu sordid al unui adolescent pe care nu-l simpatizează colegii, şi ȋl interesează mai mult postura de victimă decȃt cea de jucător. Ȋn a doua parte a filmului intră mult mai puţini pixeli şi mult mai multe torturi: doi dintre colegii lui Ben fac haz de anormalitatea lui ȋn diverse feluri mȃrşave - deşi, văzȃnd cȃt efort şi timp consumă umilindu-l, m-am ȋntrebat dacă ei chiar au o viaţă personală normală.

Filmul se transformă ȋntr-o pledoarie-pentru-acceptarea-celor-care-sunt-altfel-decȃt-noi, pe care am mai auzit-o de cȃteva mii de ori şi tot nu putem s-o credem; ce poate fi mai naiv decȃt pretenţia că tot ce-i lipseşte unui autist pentru a se vindeca e invitaţia la o bere cu colegii?

Ben X are cȃteva momente ȋn care pare că nu va fi un teen movie de duzină, dar ȋşi ratează şansa. Poate că a venit vremea să vă spun că jocul video cu care seamănă Ben X e inclus ca bonus pe DVD.