Legenda care cedează sub propria-i greutate - Vincere

Probabil că nu ştiţi cine a fost Ida Dalser, deşi ar fi trebuit să rămȃnă ȋn istorie ca prima soţie a lui Benito Mussolini şi primul său susţinător. Dacă nu l-ar fi ajutat ea, Mussolini s-ar fi făcut auzit mai tȃrziu, şi poate că nu ar fi avut aceeaşi carieră; dictatorul fascist avea toate motivele să ȋi recunoască meritele Idei Dalser, dar e improbabil să vă surprindă că n-a făcut-o. Probabil ştiţi deja că Benito Mussolini n-a prea fost un tip recunoscător.
 
Ida Dalser (Giovanna Mezzogiorno) şi-a folosit toată averea să-l finanţeze pe Mussolini ȋn primul său proiect, lansarea ziarului Il Popolo d'Italia; apoi, ȋn 1914, s-a căsătorit cu el şi i-a născut un fiu. Ȋn viziunea lui Bellocchio, Ida Dalser a fost o femeie puternică ȋndrăgostită de un bărbat puternic, iar căsătoria lor părea o alianţă ȋntre doi parteneri compatibili, numai că Mussolini a avut nevoie de o altfel de soţie pentru imaginea sa, aşa că a ordonat ştergerea tuturor urmelor primei căsătorii.

Ida nu s-a resemnat să fie dată la o parte, dar, ȋn situaţia ei, tăria de caracter n-a fost tocmai o calitate. Pentru că Mussolini n-a putut scăpa altfel de revendicările ei, Dalser a fost ȋnchisă ȋntr-un azil de boli mintale, unde a rămas internată timp de unsprezece ani, pȃnă la moartea ei. Marco Bellocchio prezintă episodul fără să sentimentalizeze: internarea ei a fost o nedreptate atroce, dar Ida Dalser n-a fost o victimă perfect inocentă; nu vorbim, totuşi, despre o femeie oarecare, abandonată de un bărbat ca oricare altul, ci despre femeia care l-a sprijinit pe Mussolini. E ceva bolnăvicios ȋn obsesia ei de a fi ţinută minte, ceva care ţine mai mult de setea de putere decȃt de o dezamăgire ȋn dragoste sau de drama unei mame care ȋşi doreşte un nume sonor pentru fiul ei.
 
Vincere adoptă forma unui film biografic - conţine, cu puţine excepţii, numai secvenţe care o implică pe Ida Dalser -, dar nu se limitează la relatarea suferinţelor protagonistei. Fascinaţia ei pentru dictator dezvăluie multe despre puterea lui asupra maselor. Mussolini a ştiut să speculeze nevoia italienilor de a crede ȋntr-o figură impunătoare, tendinţa lor de a prefera o imagine şi un set de promisiuni unui raţionament. Tocmai de aceea, cinematografia a fost cel mai eficient mediu pentru propaganda fascistă şi i-a asociat dictatorului o aură legendară pe care presa (un mediu mai potrivit pentru claritare decȃt pentru mister) nu i-ar fi permis-o - Mussolini a fost mai degrabă un actor decȃt un comunicator.

Marco Bellocchio găseşte o soluţie estetică excelentă pentru a pune ȋn evidenţă natura ataşamentului Idei (şi, implicit, natura influenţei Ducelui): de la jumătatea filmului, Mussolini (interpretat pȃnă atunci de Filippo Timi) nu mai apare ȋn persoană, evoluţia lui e recompusă exclusiv prin materiale de arhivă. Ida ȋl mai vede doar ȋn imaginile proiectate pe un ecran de cinema, dar despărţirea de el nu o vindecă, ci, dimpotrivă - i se pare şi mai fascinant ȋn noua ipostază, ȋşi doreşte şi mai mult să fie asociată cu el. Ajuns la maturitate, fiul lui (interpretat tot de Filippo Timi) ȋl dispreţuieşte, dar ȋşi distrează prietenii imitȃnd discursurile tatălui său. Mussolini nu-l recunoaşte, dar, de fapt, tocmai legătura cu el ȋi defineşte.
 
S-ar putea ca stilul filmului să vi se pară sufocant. Naraţiunea se constituie dintr-o serie de momente paroxistice (din viaţa personală a Idei şi din viaţa politică a Italiei) care se desfăşoară pe parcursul a trei decenii şi nu sunt prezentate cronologic, iar salturile temporale sunt adesea derutante. Cadrele lungi, compuse atent şi montate rapid sunt amestecate cu imagini de arhivă şi inserturi din cinematografia vremii; muzica stridentă a lui Carlo Crivelli e prezentă pe o porţiune considerabilă din coloana sonoră.

Practic, Marco Bellocchio ȋşi transformă filmul ȋn spectacolul disperării unei femei şi ȋmpiedică spectatorii filmului să-l analizeze detaşat. Numai că subiectul impune o asemenea prezentare: e destul de evident că o enumerare seacă a acţiunilor lui Mussolini -care n-aveau o motivaţie mai profundă decȃt setea de putere - n-ar ajunge nicăieri. Rolul lui Mussolini ȋn istorie poate fi explicat numai prin influenţa lui toxică, şi un film despre influenţa lui nu poate fi decȃt hipnotic. Prin Vincere, Marco Bellocchio ȋşi propune să reconstituie ȋn toată amploarea ei o legendă care cedează sub propria-i greutate.