Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Fantastic, Bruxelles, 2010

Despre horror - Festivalul Internaţional de Film Fantastic, Bruxelles, 2010


Film Menu, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Când am ales, din puzderia de festivaluri europene dedicate "filmelor de groază şi mister" tocmai BIFFF - ul (Brussels International Fantastic Film Festival, 8 - 20 aprilie 2010), m-am ghidat în funcţie de vechime (festivalurile devin din ce în ce mai bine organizate odată cu trecerea timpului) şi de selecţie (atunci, la a 25-a ediţie, au fost premiate Brand Upon the Brain!, din 2006, al lui Guy Maddin şi Gwoemul / The Host, din 2006, de Bong Joon-ho). Credeam că voi testa şi alte festivaluri. Dar am rămas fidel BIFFF-ului şi la a patra descindere în Bruxelles aşteptările mi-au fost deplin satisfăcute.
 
Marile eventuri


Ca orice festival care se respectă, BIFFF-ul are ceremoniile lui: de închidere şi deschidere. Fiecare cu filmele aferente, a doua cu un plus de premii (minim 7, câte unul pentru fiecare secţiune). Filmele aferente sunt, de regulă, din mainstream, ale cărui tentacule se întind prin programul celor 12 zile şi generează alte vizionări-eveniment. The Fourth Kind (2009, r. Olatunde Osunsanmi), cu Milla Jovovich şi Elias Koteas cu tot, s-a dovedit o alegere cel puţin neinspirată de deschidere a festivalului. Olatunde Osunsanmi mai are multe de învăţat la capitolele regie, scenariu, lucru cu actorii şi concepţie cinematografică. Nu-l ajută nici pretenţiile faux-documentary, nici subiectul (bufniţele nu sunt ce par a fi pentru că sunt extratereştri).

Nici remake-ul la cultissimul The Crazies (1973, r. George A. Romero) nu a cauzat vreo reacţie pozitivă. Tot ce era excelent în originalul semnat de George Romero s-a dus pe apa sâmbetei, iar Breck Eisner, prea preocupat de machiaje şi sperieturi ieftine, ratează subtextele deloc "destinate marelui public" ale lui Romero. Din povestea despre infestarea accidentală cu un virus cauzator de nebunie (creat de armata SUA) a unor locuitori dintr-un orăşel pierdut pe hartă şi eşecul operaţiunii militare de muşamalizare / izolare, dispar şi anti-militarismul, şi nihilismul şi orice profunzime.
 
Solomon Kane (2009) ridică: beneficiază de prezenţa unui regizor cu două filme cel puţin interesante la activ (Michael J. Bassett, autor al Deathwatch-ului din 2002 şi al Wilderness-ului din 2006) şi are la bază un protagonist vânător de demoni, deci omolog de-al lui Constatine şi Van Helsing. Lipsit de 3D-uri şi efecte mega-speciale, filmul lui Bassett este mai degrabă rudă cu fantasy-urile optzeciste decât cu adaptările de azi după benzi desenate. Daybreakers (2009, r. Michael & Peter Spierig) a rezistat cu brio unei revizionări: distopia cu vampiri excelează vizual, construieşte o lume a viitorului complet camuflată de orice fel de raze solare şi, în ciuda unei soluţionări deloc isteţe, rezonează cu multe filme de referinţă ale canonului cinematografic vampiresc.


Kick-Ass (2010, r. Matthew Vaughn) a spălat din ruşinea "marelui cinema hollywoodian de gen" tocmai la închiderea festivalului. Peripeţiile pline de violenţă, umor şi indivizi mascaţi ale unui adolescent care devine supererou media sunt admirabil transpuse din paginile benzilor desenate semnate de Mark Millar (autor al pretextului grafic care a dus la Wanted).
 
Neo-giallo
 
Dintre toate genurile cinematografice "dubioase" ignorate chiar şi de către o bună parte dintre cinefili, tocmai giallo-ul (amestec estetizat şi confuz de thriller cu mister supranatural provenit din cinema-ul italienesc al deceniului 7) a fost resurectat. Dario Argento (unul dintre maeştrii genului şi totodată unul dintre cei mai overrated auteuri din istoria cinema-ului) recidivează cu un rateu de proporţii apocaliptice intitulat tocmai Giallo. Nici efortul italo-belgian Christopher Roth (2010, r. Maxime Alexandre) nu este îmbucurător. Povestea scriitorului de romane de groază care se retrage împreună cu soţia într-o vilă din Toscana (filmată undeva prin România) tocmai pentru a fi bântuit de un sadic ucigaş în serie plictiseşte atunci când nu scârţâie grav. Skjult / Hidden reuşeşte imposibilul: un giallo pur, dur, uber-estetizat şi hipnotic. Pål Øie, norvegian capabil de frisoane şi mister, articulează memorabil povestea unui fost copil abuzat care, întors la 20 de ani de la evadarea din casa părintească, revine în satul pierdut în păduri pentru a-şi îngropa mama torţionară şi se trezeşte suspect principal într-o serie de crime brutale.
 
Noord
 
Patru dintre marile surprize ale BIFFF 2010 vin din nordurile îngheţate ale Europei. Reykjavik Whale Watching Massacre (aka RWWM, regia Júlíus Kemp) este primul slasher islandez şi o revizitare a formulei clasice. Cu un grup pestriţ de turişti urmăriţi de o familie de islandezi demenţi, dar şi cu inspiraţia de a ieşi din standardele genului (personajele sunt mult mai credibile, de unde rezultă o luptă cu şanse aproximativ egale pentru victime şi ucigaşi şi, deci, suspans mai percutant), Kemp scrie istorie cinematografică plină de sânge şi fjorduri. Valhalla Rising, opusul mitologic semnat de Nicolas Winding Refn, este o incursiune curajoasă în "cinema-ul pur". Sau cel puţin asta ar putea crede Refn, al cărui film, mult prea sărac în dialoguri şi sens rămâne doar o splendidă imersiune în peisaje scoţiene asezonate cu ceva violenţă şi o tensiune mult prea subtilă.
 
Protagonist mut şi lipsit de un ochi în non-saga nordică, Mads Mikkelsen recidivează în Die Tür / The Door), surpriză deosebit de plăcută venită din partea germanului Anno Saul, specialist în comedii uşurele. Care, dincolo de prima parte a filmului (melodramă de familie al cărei copil a murit), schimbă macazul spre teroare identitară şi lumi paralele. Rezultă o nouă citire a Invaziei hoţilor de Trupuri, mult mai  personală, dramatică şi emoţionantă decât ar fi de aşteptat din partea lui Saul. Fri os fra det onde / Deliver Us from Evil sondează putreziciunea morală a Danemarcei şi a civilizaţiei vestic-creştine. Ole Bornedal scotoceşte sub preşurile milostiveniei christice şi eliberează monştrii urii. Moartea unei bătrâne duce la o gloată pusă pe linşaj. Din gloată fac parte toţi creştinii dintr-un mic orăşel care, stârniţi de soţul deosebit de neo-nazist al decedatei, vor să pună în băţ pielea bosniacului din localitate. Căruia o oiţă cam rătăcită a comunităţii a avut grijă să-i însceneze vinovăţia. Capabil de un cinism vecin cu mizantropia, Bornedal nu caută nimănui scuze sau justificări, pune pe film un asediu memorabil şi un mare egal între creştinism şi ipocrizie.
 

Şocanta Asie

Odată cu invazia remake-urilor americane ale unor filme cretin-japoneze cu fantome răzbunătoare şi consecvente trilogiei răzbunării coreene a lui Park Chan-wook, ţările mai mult sau mai puţin asiatice au căpătat un statut remarcabil, de dealere de şocuri, orori, absurdităţi sanglante şi furii incontrolabile. Pe care cinematografiile naţionale nu fac decât să îl confirme. Jue ming pai dui / Invitation Only, debutul taiwanezului Kevin Ko, amestecă, în doze corecte, torture-porn cu survivalist horror şi ura de clasă. Un grup de amărâţi primesc invitaţii la un party luxos. Care nu are decât un scop: căsăpirea invitaţilor speciali, care uneori chiar se fac vinovaţi de a vrea lucruri şi onoruri ce nu se cuvin plebei. Cu Bakjwi / Sete, Chan-wook se arată interesat de literatură. Mai exact de Thérèse Raquin. Turnura vampir-contemporană adăugată romanului naturalist al lui Émile Zola nu face decât să exacerbeze sexualitatea criminală a cuplului protagonist. Fascinant şi inegal, filmul rămâne la fel de memorabil ca Antichrist-ul lui von Trier. Cu care împărtăşeşte şi concepţia despre rolul femeii ca agent feral al distrugerii.
 
Cheun / Slice este de provenienţă thailandeză, dar multe din elementele thrillerului cu ucigaş în serie sunt puternic inspirate de cinema-ul coreean. Kongkiat Khomsiri amalgamează teme majore (prietenie, dragoste, răzbunare, identitate) şi le reasamblează impecabil într-un film acut, psihotic, arty, non-linear. Povestea puşcăriaşului proaspăt eliberat care, pentru a-şi recupera iubita (ţinută ca gaj de o brigadă de poliţie) trebuie să captureze un ucigaş în serie, are unul dintre acele mega-twisturi totalmente năucitoare.
 
Indonezianul Darah / Macabre are doi regizori (Kimo Stamboel &Timo Tjahjanto) şi ceva mai multe probleme. Cumva povestea celor 5 indivizi găzduiţi într-o casă de o familie deloc binevoitoare câştigă din regie tot ce pierde la capitolul «originalitate scenaristică»: chestiunile împrumutate de la Texas Chain Saw Massacre (1974, r. Tobe Hooper) şi À l'intérieur/ Pe dinăuntru, 2007, r. Alexandre Bustillo, Julien Maury) beneficiază de un suport suficient de corect tensionat încât să nu irite sau plictisească.
 
Japonezii lansează un nou cretinism pe jumătate parodic, pe jumătate înecat în revărsări prea puţin credibile de maţe şi sânge: Kyûketsu Shôjo tai Shôjo Furanken / Vampire Girl vs. Frankenstein Girl, melodramă telenovelistică pentru adolescente morbide şi iubitorii filmelor din acea categorie  mirific intitualată so bad it's good.
 
Desigur, şi nişte zombies
 
Survival of the Dead, cel mai recent film cu micro-buget semnat de George A. Romero, nu putea lipsi de la BIFFF. Deci l-am revăzut, de data aceasta pe ecran mare. Mic, lipsit de ambâţ, prezentat drept post-western, filmul ia în colimator ultima chestiune contemporană pe care Romero nu o luase în colimator: familia. Pentru că, deşi pare un film despre soldaţi care se refugiază pe o insulă unde două clanuri de cowboy bătrâni se luptă pentru controlul zombie-ilor, Survival of the Dead este un film despre familie şi despre dragoste. Pare greu de crezut, dar chiar despre aceste issues este. Cu creierii şi putregaiurile şi hăcuirile aferente cu tot.
 
Boll. Uwe Boll
 
Cel mai teribil enfant terrible al cinema-ului, noul Ed Wood, ziceţi-i cum vreţi. Dar odată cu renunţarea la ecranizările de joace video, domnul Uwe Boll s-a apucat de filme serioase. Nu au rezultat capodopere, dar Tunnel Rats, Stoic şi mai ales Rampage, care i-a adus ovaţii şi aplauze la scenă deschisă în Bruxelles, nu mai caută oroarea în zombies, monştri, magie sau alte chestiuni ne-lumeşti. Rampage este povestea unui masacru comis cu o inteligenţă admirabilă şi dintr-un plictis epocal de un june american. Care rezonează subteran cu toate întrebările rămase fără răspunsuri despre modul în care societatea şi civilizaţia Made in the US of A pot cauza atâta ură şi atât de puţine soluţii.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Fantastic, Bruxelles, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristi Mărculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer