Pe această schemă, luptându-se cu inerentele clişee impuse de ideologia vremii, este construită Rătăcirea lui Alexandru Tatos (regia) şi Ion Băieşu (scenariul). Al doilea lungmetraj al lui Tatos (după succesul Merelor roşii) este produs şi realizat într-un climat social-politic în care "decadentul Apus" este diabolizat. La sfârşitul anilor '70 (şi în tot deceniul următor - ultimul din "Epoca de Aur") încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi "colaborare cu cetăţeni străini". În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea.
Există, în filmul lui Tatos, două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele "patrimoniului" pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele gen "Of, of, măi, măi"; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul Doinei de la est la vest nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.
Fapt (aproape) divers: interpreta principală avea să trăiască, dincolo de ecran, o experienţă oarecum asemănătoare Doinei. Cât de "acasă" i se pare acum locul pe care cândva l-a schimbat pentru o cetate mai bună? Iată-i mărturia străbătută de mâhnire: "Totul în jurul meu se risipeşte într-o vâltoare agresivă, care vine parcă dintr-un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi. Prin aceste locuri unde m-am născut, marcate de dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei, îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire. Acum, în jurul nostru, se desfăşoară agresiv şi vulgar exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici. Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare. A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee. Nu trăim altceva decât consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună. Eminescu a murit şi conştiinţele sunt letargice. Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele? Aşa că azi pot să spun, parafrazând-o pe Maşa lui Cehov - Port doliul ţării mele, sunt nefericită."