La Teatrul Ariel din Tîrgu Mureş au avut loc Lecturile în pivniţă - trei spectacole-lectură, pe texte din dramatugia germană foarte recentă, în traducerea criticului de teatru Victor Scoradeţ, totodată iniţiatorul programului.
Nu e prima dată cînd, printr-un parteneriat între UNITER, Goethe Institut şi un teatru, particular sau nu, sunt prezentate publicului piese extrem de actuale – anul trecut, Teatrul ACT din Capitală a găzduit trei serii a cîte trei spectacole-lectură, toate de limbă germană (datorîndu-şi versiunile româneşti aceluiaşi Victor Scoradeţ), dintre care una, Norway.today, de Igor Bauersima, a ajuns chiar să fie montată, de Andreea Vălean, la Teatrul Odeon (spectacolul-lectură de la ACT fusese regizat de Cristian Juncu, avîndu-i în distribuţie pe Florin Piersic jr. şi Mihaela Sîrbu). De data aceasta, parteneri au fost, pe lîngă UNITER şi Goethe Institut Inter Nationes, Pro Helvetia şi programul Underground al Teatrului Ariel şi Fundaţiei Dramafest din Tîrgu Mureş, iar cele trei piese prezentate au fost Viaţa lui Helge, de Sibylle Berg, Republica Vineta, de Moritz Rinke, şi Făptaşi, de Thomas Jonigk, regia spectacolelor-lectură aparţinîndu-le, în ordine, Alinei Nelega, lui Radu Olăreanu şi Gavril Cadariu.
Cei trei, cu formaţii teatrale diferite (de dramaturg, actor şi, respectiv, regizor) au propus publicului ceva mai mult decît citirea albă a textului, ceea ce se înţelege în mod tradiţional prin spectacol-lectură, cu marcaje regizorale şi propuneri de abordări interpretative coerente, trecînd deja dincolo de litera textului, inclusiv către crochiuri de mizanscenă.
Seria de spectacole-lectură de la Teatrul ACT şi, acum, de la Teatrul Ariel, urmate de discuţii pe aceeaşi temă, vizează în primul rînd un antrenament al publicului, pe de o parte în privinţa lecturilor (o practică teatrală ignorată în general la noi, reluată însă de Teatrul de Comedie, de pildă, cu proiectul său de spectacole-lectură lunare, dedicate dramatugilor români), reprezentînd o familiarizare a spectatorilor, dar şi a profesioniştilor din teatru, cu mişcările din dramaturgia de azi (dar nu exclusiv), iar pe de altă parte cu un tip de teatru în plină dezvoltare în Occident, care se extinde dincolo de spaţiul scenei către zona sociologiei şi psihologiei – e vorba despre teatrul social, menit să pună în discuţie idei şi probleme acute ale societăţii, de la consumismul feroce şi alienarea omului contemporan prins în capcana entertainment-ului la SIDA, pedofilie, prostituţie.
Teatrul social nu are însă mare priză la o parte a criticii dramatice româneşti, nepregătită pentru acest tip de artă implicată social, care nu încetează vreo clipă să fie totuşi artă, iar această inapetenţă s-a putut vedea chiar la spectacolele-lectură de la Ariel.
Sosit şi el la Tîrgu Mureş pentru premiera cu O scrisoare pierdută, în regia lui Cristian Ioan, de la Naţionalul mureşan (foarte criticat, printre altele, pentru calitatea slabă a spectacolelor din repertoriu şi menţinerea pe tuşă a unor regizori şi actori talentaţi precum Cristian Juncu, Nicu Mihoc sau Monica Ristea-Horga), Sebastian Vlad Popa şi-a manifestat foarte virulent dezacordul cu un tip de text ca cel al piesei Făptaşi, de o duritate extremă, construit în jurul abuzului sexual faţă de minori şi al incestului. Un text care culpabilizează întregul corp social pentru fapte marginale, care nu afectează esenţa societăţii, nu e teatru, e ideologie (post-brechtiană), crede Sebastian Popa. Un astfel de text nu accede la ceea ce e general-uman, la sublimul artistic care îi este cel mai propriu teatrului, mai spune criticul de teatru, mergînd pe linia principalelor reproşuri care i se aduc în general teatrului social.
Totuşi, cu jumătate de măsură, căci se menţin în teritoriul convenţiei teatrale şi lasă în continuare spectatorul să se ascundă în spatele celui de-al patrulea perete al scenei (teoretic, teatrul social presupune implicarea activă a publicului, fără să fie în mod obligatoriu teatru-forum), există deja, în Bucureşti cel puţin, dar şi la Brăila, montări de teatru social, Bent, de Martin Sherman (pe tema acceptării homosexualităţii) şi Roberto Zucco, de Bernard-Marie Koltes (despre înstrăinarea de societate şi de propriul sine pînă la crimă) la Bulandra, şi mai ales Acasă, spectacolul realizat de Radu Apostol la Teatrul Ion Creangă chiar cu tineri din canale (acum locuind într-un apartament tocmai datorită impactului acelui spectacol).
Radu Apostol, care a mai pus în scenă, la Brăila, Drept ca o linie, o piesă despre SIDA, homosexualitate şi prostituţie, a fost chiar acuzat, mai mult sau mai puţin voalat, că face exclusiv teatru umanitar. Încet, dar sigur, teatrul social îşi face totuşi loc în teatrul românesc. Există astfel şanse ca şi textele prezentate în spectacole-lectură la Tîrgu Mureş să fie montate, la Ariel sau în altă parte, iar această zonă, a impactului social al teatrului, să poată fi exploatată aşa cum se întîmplă pe alte scene.