De pe vremea când scria minialbumul You, Me and the Alarm Clock (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, Sky at Night, Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă... sau nu: complet irelevant.
Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot... şi atât. Până şi cel mai recent album al lor, deşi dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey de la Elbow, confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în Radiation), când influenţe din jazzul anilor '50, dar care, la fiecare pas, miroase puternic a bere şi a 100 de ţigarete. Pe Sky at Night, Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: a blind eye. În tragedii terestre, I am Kloot angajează întreg cosmosul, dezvăluind latura epică a întâmplărilor cotidiene, dar şi caracterul profund uman al epicului.
Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la I Am Kloot audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni mai pricepuţi ca mine prezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.