Pentru Ministerul Român al Propagandei era momentul celebrării cinematografice a reanexării Basarabiei şi Bucovinei la România. Într-o colaborare frăţească pe linia politicii Axei cu Şcoala Naţională Italiană de Cinema, Oficiul Naţional al Cinematografiei semna participarea la realizarea unei pelicule italiano-române: Odessa in fiamme - Odessa în flăcări (Cătuşe roşii). Filmul, respectiv regizorul lui, Carmine Gallone, primea unul dintre multele premii oferite în acel an de Bienala de la Veneţia, an în care Cupa Mussolini (cum ar spune cubanezii - "el premio maximo") pentru cel mai bun film străin era adjudecată de (surpriză!) Germania nazistă. De altfel, ediţiile 1940-1942 ale Festivalului de Film de la Veneţia n-au fost luate ulterior în considerare, din cauza participării predominant simpatizante. Totuşi, filmele italiene ale epocii Mussolini, chiar dacă au fost vădit propagandistice, au beneficiat şi de regizori buni.
Dispărută din arhivele româneşti, Odessa in fiamme a fost redescoperită în cele ale studiourilor Cinecittà, în 2004, şi prezentată după doi ani la Bucureşti. În 2010, Festivalul Filmului Istoric de la Râşnov a readus-o în atenţie. O restituire cu semnificaţie istorică şi cinematografică.
Apartenenţa Basarabiei la România a fost şi rămâne un subiect sensibil pe ambele părţi ale graniţei de pe Prut. Existenţa şi evoluţia turbulentă a acestui teritoriu nu încetează să coaguleze anxietăţi şi iluzii, dorinţe şi acţiuni atât pro cât şi contra revenirii frontierei pe celălalt fluviu istoric, Nistrul. Filmul lui Gallone vizează o ilustrare a uneia din multele perioade agitate ale Basarabiei, cea a ocupaţiei sovietice dintre 1940 şi 1941. Beneficiind de scenariul lui Nicolae Kiriţescu şi de participarea în rolul principal a sopranei Maria Cebotari, filmul prezintă în dublu plan drama unei familii de români din Chişinău, despărţită de invazia sovietică din 1940, şi tragedia populaţiei forţate la o dureroasă alegere: fuga din calea ruşilor, în România, sau pasivitatea, urmată de represalii şi deportare.
Premiat sau nu, filmul nu iese din formatul cinematografiei contemporane lui, nici din punctul de vedere al propagandei, deloc aluzivă, nici al interpretării, nelipsită de teatralitate, sau al coloanei sonore, cum altfel decât dramatice. Din primele patru minute suntem la curent cu intenţia de întărire a sentimentului naţional: "Traian a dat naştere unei naţiuni, a noastră, care se numeşte România, iar cuvântul România înseamnă fiul al Romei, fiul al dreptăţii şi civilizaţiei". Şi cu asta s-a afirmat şi adâncimea înrudirii italiano-române, foarte utilă şi ea Promi-ului (Propagandaministerium) românesc. Bolşevicii nu întârzie să invadeze provincia, şi de aici începe meritul filmului: destul de descriptiv pentru tonul vremii, mai degrabă elegant şi sugestiv, avem dialoguri plauzibile, marşuri de evacuare, trieri ale populaţiei după mai bine cunoscuta şi mai des vizionata metodă nazistă (femeile şi copiii într-un lagăr, bărbaţii în altul), maşina neagră a poliţiei politice, arestările aleatorii, recrutarea de mici "ieniceri" bolşevici. Unei mame care implora după ştiri despre fiul ei "mic şi bolnav" i se răspunde: "Dacă e mic, va creşte, dacă e bolnav, se va însănătoşi. Important e să devină un bolşevic perfect." Apoi imagini cu ferchezuita Ană Pauker locală, cu copii basarabeni ţinuţi în mizerie şi înfometaţi în hrubele Odessei.
În acest decor se desfăşoară şi istoria familiei divizate de precipitarea evenimentelor. O familie interesantă, în care mama, auto-pedepsită cu încetarea carierei muzicale din dragoste pentru soţ, îşi pierde deodată cei doi bărbaţi: fiul şi soţul. Partea slab exploatată psihologic a poveştii (deşi "nepoţelul" lui Traian îşi exprimă dorinţa de a şti pe unde umblă tatăl lui) este motivul pentru care soţul nu se află lângă ea în momentul invaziei: plecase cu amanta la Bucureşti. De unde, căpitan fiind, va porni furtunos, reîncorporat şi plin de regrete spre Chişinău, să-şi ocrotească familia. Spre gloria lui, va reuşi în finalul apoteotic să-şi recupereze soţia, exploatată muzical şi emoţional de bolşevici în Odessa, şi să-şi elibereze fiul din instrucţia prin înfometare aplicată de sovietici.
Filmul se încheie cu arborarea steagului românesc pe locul stelei bolşevice doborâte cu securea, cu salutul la drapel al micului fost ienicer şi cu defilarea de rigoare a armatei române triumfătoare, pe fondul muzical înflăcărant: "Vom izbăvi al patriei norod / Vom reclădi destinele române".
Oricum am privi-o, Odessa in fiamme rămâne şi istorică, şi plină de elan naţional. Cu rateurile fireşti pentru ochii de acum şi poate pentru o parte a celor de atunci, într-o perioadă dificilă şi într-un context european imprevizibil, Ministerul Român al Propagandei din 1942 şi-a atins scopul, după modelul de căpătâi, german: Volksaufklärung, adică lămurirea, "luminarea", informarea dirijată a maselor ţintă.
După 68 de ani, sunt zvonuri că Liz Taylor s-ar putea căsători a noua oară, că Martin Scorsese vrea să facă un film despre Sinatra şi că Bogart i-ar fi dat lui Ingrid Bergman celebra replică din Casablanca, "Here's looking at you, kid", învăţând-o poker, între scene. Tind să cred şi zvonurile că "pe ici, pe colo, şi anume prin părţile esenţiale" nu ne-ar strica o propagandă. Pro-cultură, pro-educaţie, pro-exprimare socială. Pro-substanţă şi constanţă. Care să răspândească ideea că toţi suntem conştienţi de ce se petrece în jurul nostru şi că avem forţa de a acţiona şi creativitatea de a găsi soluţii.
Vizionaţi filmul integral aici.