Top 5 Motive pentru care merită să vezi High Fidelity

De ce un top 5 în locul unei cronici normale cu subiect şi predicat? Simplu: pentru că aşa am învăţat de la John Cusack, personajul său din High Fidelity fetişizând ierarhiile ca formă alternativă de a îşi organiza gândirea. Ceea ce ne duce la primul loc în topul nostru:

1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial suspect, parţial captivant între interpretările din Being John Malkovich şi Say Anything.

Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsuri în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.

Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face ca premizele pentru a crea un protagonist plăcut să fie cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută personajului ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a-şi crea o identitate aparte, un hibrid între tipologia boy next door şi un tip singuratic, boem, cu aerul că e prea bun pentru acest timp şi spaţiu.

2. Muzica. Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând nume grele de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots.

În High Fidelity, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care Rob are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.

3. Distribuţia: pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar, într-atât că uneori pare picat din Twin Peaks. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind un fel de femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi cu replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.

4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.

5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai "condus" pe Cusack şi în The Grifters. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte limitele impuse de formula naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.

Desigur că îmi pot imagina cu uşurinţă şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:

1. Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago. Oricât de mult s-au străduit realizatorii filmului să împrumute oraşului Chicago ceva din esenţa Londrei ca personaj simbolic, este foarte posibil ca unii dintre spectatori să ducă lipsa oraşului preferat de Hornby pentru naraţiunea sa.

2. Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.

3. În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant şi zgomotos de milă.

4. Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească, pelicula fiind mai degrabă anticlimactică.

5. Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagoniştii.

Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, sunt sigură că, la finalul filmului, vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.