Trebuie să fie al naibii de greu să faci muzică în România. De trăit din muzică nu se pune problema, e o umilinţă majoră să explici mereu părinţilor de ce faci vocalize în dormitor, în loc să-ţi găseşti o slujbă onorabilă. Să te apuci să şi cînţi altceva decît hip-hop, manele şi dance e demenţă curată. De la trupele pe care le ştiu, se pare că timpul mediu pentru publicarea albumului de debut este de şapte ani, de la prima versiune a pieselor pînă la consolidarea materialului, împachetare, promovare, producţie (la Nirvana întreaga carieră a durat şapte ani).
Repet, nu e vorba de trupe în care mai pun şi părinţii umărul, ba ca producători, ba scriindu-şi versuri de genul "knd mă atingi, mă pierd, simt k înnebunesc / tata nu ştie nimik". Puţini au noroc de astfel de suport, restul trec prin blestemul pionieratului, al bîjbîitului pe drumuri nebătute, legat la ochi şi fără vreo îndrumare. Iar la capăt nu există nici o lumină, rămîi cu plăcerea drumului parcurs, dacă n-ai noroc să-ţi pună vreun producător străin mîna în cap.
La ei pe site, se caracterizează printr-un gen care nu există - downtempo neofolk. De aici prezintă relevanţă componenta folk, care sugerează că membrii trupei s-au format ca trubaduri de Costineşti. În varianta definitivă care a ajuns pe album, s-a tras peste folk un strat gros de percuţii şi păcănituri electronice, de aici probabil neofolk şi o deschidere superioară spre piaţa actuală de muzică. Probabil cel mai supărător aspect în muzica trupei este similaritatea, involuntară dar uneori şocantă, a vocii feminine, Dezdemona Mihăescu, cu cea a trupei The Cranberries, Dolores O'Riordan. Piesele mai folkiste, precum In Your Eyes, s-ar fi potrivit fără vreo forţare pe debutul The Cranberries, pe cînd irlandezii nu îşi consolidaseră încă sound-ul rock. Altele, ca Forbidden, par remixuri ale unor demo-uri The Cranberries. Cosmetizarea electro reuşeşte să pună oarecare distanţă, să scoată grupul din această comparaţie şi să îl împingă în altele, cu perioada trip-hop a olandezilor The Gathering şi cu diverse proiecte future pop (Delerium îmi vine prima dată în minte). Toate acestea se trag dintr-un izvor comun de influenţă, probabil reper fundamental pentru Jazzadezz, şi anume optzeciştii Cocteau Twins. Noroc cu instrumentele de suflat ale lui Călin Torsan (ex-Domnişoara Pogany, Einuiea, NU & Apa neagră), care reuşesc să imprime oarecare identitate trupei. Din păcate sînt exploatate sporadic pe Inimani Mal, să sperăm că mai intens pe viitor.
Caracterul derivativ acuzat aici nu e neapărat o nenorocire. Trăim într-o ţară în care aşa ceva nu se cîntă, iar de ascultat, destul de puţin. Trăim într-o cultură populară în care anumite paradigme (trip hop/rock, stoner rock, filme cu extratereştri) sînt percepute drept incompatibile cu "brandul de ţară". Pe de altă parte, nu ni se pare nimic anormal în hip-hop-ul west coast (o fi vorba de coasta Dîmboviţei), brit rockul ardelenesc sau heavy metalul viking (de regulă bucovinean sau bănăţean). Cum nu există public format şi marketabil pentru genul de muzică practicat, Jazzadezz au fost adoptaţi de nişa cea mai apropiată ca sensibilităţi, mai deschisă la insolit şi experiment - amatorii de jazz. Să sperăm că li se vor mai deschide şi alte porţi. Trupa mai poate profita şi de ambiguitatea etichetei trippy - cînd din reperele culturale lipsesc LSD-ul şi experienţa psihedelică, poţi zice că faci muzică de drumeţie.
Albumul poate fi descărcat gratuit la http://jazzadezz.ro.